•
Len imi trimite o leapsa cu trimitere cu bataie lunga in timp, tema: copilaria. Trimit si eu mai departe, catre cine se simte atins de subiect.
1. Cat departe esti de copilarie?
Ii vad inca conturul undeva departe in zare. Mi-am pastrat mult din naivitate. Un pic din lipsa de griji, si simt inca placerea de a face lucruri noi, si de a rationa in moduri nestandard.
2. Mai ai prieteni din copilarie?
Poate, daca nu as fi plecat din loc, si ei asemenea. Am facut acum un check in bufferele de memorie, imi vin usor in fata ochilor fetele si numele.
3. Care au fost cele mai frumoase momente ale copilariei tale?
Cea mai buna intrebare!
Imi aduc aminte cand citeam in gradina bunicilor aventurile lui Winnetou si mancam pere aromate, dulci dar usor acrisoare … Jucam cazemate si ma intalneam pe ascuns cu nepotii vecinilor … Ce satisfactie, sa reusesc sa ma catar in cires, cand se faceau ciresele negre …
4. Cate vise de copil ti-au fost implinite?
Raportez cu multa satisfactie ca acum am bicicleta.
•
A fost o saptamana grea, frig, ploaie, si mult mers cu masina. Cum uit de pedalat, cum se duce un pic din optimism….
Ceea ce m-a pus pe ganduri, impreuna cu un film pe care l-am vazut recent: happy-go-lucky
De unde vine optimismul, si unde pleaca? Greu de zis … Bicla cu siguranta e o sursa, ca si pasii de dans, sau o iesire la plimbare in natura. Unde pleaca? la televizor, in stiri, la cumparaturi … Am fost tare tare obosita si am dormit si am dormit si am dormit …. si parca a inceput sa vina inapoi si buna dispozitie, be cola/coffee, be happy este o iluzie, imi dau acum seama, macar pt cateva minute, sper maine sa nu ma prinda din nou…
•
Nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, suferinta autogenerata este constanta ?
Am stat eu si m-am intrebat …
Dintr-un fapt banal, clasica alergatura dupa o pereche de pantofi.
Mai exact problema mea: sa gasesc niste pantofi care au un pic de toc (nu balerini, un pic mai business), dar care sa nu ma stranga/bata, dimpotriva, sa fie ff confortabili si usor de purtat o zi intreaga. Foarte mare problema, caci am un mare adversar: moda. Toate magazinele sunt pline de pantofi de 20 de cm inaltime. Poate nu chiar toti de 20 dar macar de 12 sigur se gasesc in fiecare vitrina, exista si mai putin, la limita hai 7-8 cm, cu toc cui … evident. Eu cad in nas la primul pas si daca tocul are 7 cm ….:((( nici nu se pune pb sa pot merge pe 7 cm cateva sute de metri …minimul de mers pt o zi activa.
Asa ca nu pot sa inteleg cum de unii oameni suporta chestia asta, nu doare? sau isi pun pantofii si stau locului birou si in autoturismul personal toata ziua?
Evident, ma vait in timp ce recunosc ca la sala si cand sunt cu bicla pe traseu trag de mine pana ma doare fiecare fibra, si nu mai am aer sa respir, si atunci mi se pare cel mai fun 
Sa fie o constanta a universului, suferinta autoindusa?
