Rodiq » Page 'la alergat'

la alergat

Deci, sa explic. Toata copilaria mea mi-a fost frica de doua lucruri (nu includ aici frica de albine, vacute, capre, oi, caini, pisici si orice alta vietate care nu se numeste pui de gaina), si anume de compuneri si de proba de alergare la ora de educatie fizica si sport.  Si acum imi e mare teama de compuneri, poate acesta e si motivul pt care am inceput sa scriu acest blog.  Asa ca, auzind eu o discutie despre alergare, la ora de spinning, n-am rezistat tentatiei si am programat o ora de antrenament in herastrau ….

Mai exact, mi-am pus ceasul sa sune la 6:30 dimineata (intr-o dimineata de duminica), si cu dorinta de a respecta ce s-a stabilit, am tras de mine, am dat un sms sa verific ca ora chiar e buna de  “up and running” si am baut o cana zdravana de cafea. Usor plouata, din pacate cu masina recunosc, ajung la fix in parcarea din Herastrau … Bun, plecarea a fost usoara, ff putin stretching, si apoi cateva sfaturi despre respiratie, si usor usor, in ritm de melc mai departe. Pe lac ratele dormeau cu capul intre pene, eu tropa-tropa tropa-tropa tot inainte. La un moment dat a aparut dupa o curba podul de cale ferata. am trecut podul am schimbat respiratia. Nu stiu exact cum a trecut timpul, parca un pic a fost mai greu la sfarsit, dar am reusit sa termin tura de 6km, recunosc mult mai usor decat credeam ca va fi, multumita sfaturilor bine punctate.

Bun. Ajung acasa. Nici vorba sa mai dorm. Simteam ca sunt ca un titirez. M-am apucat sa rezolv micile taskuri ale zilei. Pana in pranz terminasem toata lista (ce nu credeam eu ca va fi gata nici pana seara …) Am completat lista si am epuizat si completarea. Aveam o energie ceva de speriat … Toate bune si frumoase, pana luni dimineata, cand m-am prins eu de fapt ca aveam o febra musculara … si mai de speriat. Mai exact am ciulit urechile, m-am uitat cu coada ochiului sa fiu sigura ca nu ma vede nimeni, si cu miscari gratioase ca ale unui robocop cu articulatii ruginite, am coborat pas pas inceeet inceeet scarile … si tot asa, toata ziua, si marti tot asa, si miercuri tot asa ….

Spre sf saptamanii, cum deal-ul a fost de 2 antrenamente, am indraznit, am confirmat, si am luat-o de la capat, alarma la 6:30 duminica dimineata. Bun. Iarasi pas de melc, invidiand ratustele adormite, respiratie, respiratie, respiratie. Podul de cale ferata. Respiratie. Parca era mai usor. Am aflat atunci si secretul: normal ca pot alerga, oricine poate, tre doar un pic de vointa. Si in ritmul meu, incet incet. Mai exact foarte incet. Si fiecare celula incerca sa ma pacaleasca sa ma opresc. Am insistat, si vazand cine e masterul, impresia de durere a cedat. Iarasi ca un titirez, iarasi am epuizat lista si am completat-o. Dar fara febra luni dimineata…

Trece luni, trece marti, trece miercuri. Ma trezesc dimineata si simt pofta de alergat. Ca si cum nu mai am aer si am nevoie de masca de oxigen. Imi vad de ale mele, in dimineata urmatoare, aceeasi poveste. Parca mai tare. Ceva ma impinge de la spate, nu am stare, imi vine sa las totul balta si sa fug in parc. Rezist pana in weekend, si de data asta pe la 9 dimineata, cu teama, singura acum, incep ocolul cel mare. Usor usor, cu mare teama, daca acum ma blochez? Daca nu o sa reusesc? Respiratie, respiratie, respiratie. La un moment dat vad podul, trec mai departe, schimb respiratie. Ratustele sunt si ele up and running, la micul dejun mai exact. Ah, si o veverita roscata isi face de lucru pe langa o scorbura. E bine. Simt ca nu tropai, ca am suspensii, si alergarea este lina si cursiva. Mai am un pic, la sfarsit e mai greu, dar stiu povestea, ignor si imi trece. Cand ma opresc, primele cateva secunde sunt euforice. De-a dreptul. Nu merg, parca plutesc. Cumva toate resorturile interne imi multumesc ca s-a terminat. Urmeaza cateva minute de liniste. Si multa energie, dar altfel, nu mai sunt titirez, am mai mult control.

Au trecut cateva saptamani. Am luat si o pauza, cat am fost racita. Dar am revenit. Acum tot ca melcul alerg, dar mi se pare usor, nu stiu cum zboara timpul. Am fost si mai tarziu intr-o dimineata, dar era diferit, cu toti plimbaretii. Dimineata devreme insa parcul este al alergatorilor. Toti oamenii dau ture, respira, respira, din cand in cand aud cateva franturi de vorbe in franceza sau germana. In timpul saptamanii, mai mult limbi straine. O lume cu totul noua, in acelasi spatiu, dar ascunsa in alt timp.

Share and Enjoy:
  • Digg
  • StumbleUpon
  • Facebook
  • Google Bookmarks
  • Reddit
  • RSS

2 comments to “la alergat”

  1. Foarte bine ca dai ture !!! Si eu acu un an am zis… ai ma sa dau si eu ture !!! Cand ajung in Herastrau (parc care “te sprijina moral” sa alergi), incep sa alerg, alerg ce alerg, ufff nici o zecime din tot parcu l-am alergat si oprestete ca nu mai pot. Bine ca io inca de la inceput m-am fortat sa-mi controlez respiratia, ritmul de alergare tralala… Doua, trei zile mai incolo faceam 3-4 ture neoprite de Herastrau… de ma “cruceam singur” :D . Asa am invatat puterea ritmului si a exercitiului ceea ce m-a inspirat in orice alta activitate. Plus ca am observat ca daca canti in timp ce alergi, parca e mai usor :D. Nu degeaba or exista cantece militaresti.

  2. [...] prin casa. Mai ales dupa problemele cu genunchii am rezistat fara probleme tentatiilor lansate de Rodiq care se tot antreneaza de o buna bucata de timp prin [...]

Leave a comment


+ eight = 17