Rodiq » Page 'Marrakesh'

Marrakesh

Inainte de toate, sa mentionez, nu este prima mea intalnire cu specificul Marocului. Stiam deja ce voi gasi in meniuri, de la restaurantele din Paris, si chiar si in Bucuresti -  exista un restaurant marocan pe strada Franceza, am o idee despre cum se prepara mancarea de pui cu lamai murate si sunt mare fun couscous (la noi se gaseste in carrefour-uri)

Acum nu foarte mult timp am lucrat impreuna cu un francez originar din Maroc, un tip foarte de treaba, care a vizitat si Bucurestiul, si m-a uimit cu ideea ca intr-un mod metaforic tara lui seamana foarte mult cu tara noastra: peste tot Dacii  (mai nou Loganuri) – au si ei uzina Renault, si acolo oamenii cu stare isi cumpara masini fitoase, si le plimba pe drumuri cam ca ale noastre (un pic mai bune, completez eu acum), in timp ce pe banda cealalta circula carute (dar nu sunt trase de caluti, ci de magari), si la ei caini vagabonzi (si mai ales pisici vagaboande), harmalaie ca in obor, in capitala (Rabat) si la Casablanca sunt multe firme de software si call-center-uri, mananca si ei ciorba si chiftelute (doar ca la ei se scrie chorba si kefta)…

De unde si uimirea mea, cand am iesit in aer liber din avion sa fiu coplesita atmosfera incarcata de miresme, parfumuri de flori, amber si mosc, purtate de o boare calda, in departare doar umbre de palmieri si ziduri de cetate. Pentru prima data am iesit din Europa, si am ajuns in Africa, intr-o lume complet diferita de tot ce stiam pana acum, si rareori atat de similara.

Peste inca 5 minute, dupa ce am scapat de formalitati (viza se da pe loc, se completeaza acolo un formular), si m-am vazut in taxi, alt soc, noaptea tarziu, pe strada larga, intens circulata, o furnicaraie de motorete bazainde si biciclete pe care stateau cate o familie intreaga strecuranduse printre masini cu o viteza ametitoare, cu o cutezanta incredibila, cumva reuseau sa se strecoare la milimetru si sa evite in ultima milisecunda acrosajele, isi croiau propriul drum printre celelalte obiecte in miscare browniana.

Foarte curand am ajuns la destinatie (cum zicea un prieten, spre deosebire de Bucuresti, acolo se circula, nu se sta), in orasul vechi, la un riad – o casa traditionala renovata si transformata in scop turistic (n-as numi-o nici hotel, si nici pensiune). In curtea interioara, invaluita in arome, am baut traditionalul ceai de menta (am incercat la intoarcere, nu am reusit sa il replic, sigur au alt soi de menta de la noi), stiam deja ca o saptamana acolo va fi mult prea putin.

Share and Enjoy:
  • Digg
  • StumbleUpon
  • Facebook
  • Google Bookmarks
  • Reddit
  • RSS

Leave a comment


+ two = 10