Rodiq » Page 'Fara asfalt 2012, primul meu triathlon'

Fara asfalt 2012, primul meu triathlon

Acum doi ani am aflat despre Fara Asfalt, dupa ce avusese loc prima editiei, si mi s-au aprins niste beculete: ieseam mult cu bicla in weekend, mergeam la bazin din cand in cand, si mai nou incepusem sa alerg in parc.  Mi-am zis ca este facut special pentru mine. Doar ca nu stiam sa inot crawl, asa ca m-am ambitionat si am invatat. Anul trecut  am  fost urmarita de ghinion, o accidentare la glezna cu putin timp inainte si nu am putut participa decat la proba de inot, ca stafeta. Anul acesta am avut mai mult noroc :) Am inceput din ianuarie alergarile, intr-un ritm de melc, urmand c25k, un plan de antrenament consacrat, am slefuit pe alocuri tehnica la inot iar pt  bicla m-am multumit ca antrenament cu mersul la mare si cu prima evadare.

Am plecat la drum cu Alina si Marius, toti trei la primul nostru triathlon, plini de entuziasm si nerabdare. Dupa o saptamana grea am ajuns in 2 mai la miezul nopti, ne-am luat kiturile de participare si abia la unu noaptea am adormit, doar ca sa ne trezim la 7, inainte sa sune alarmele, pentru un bol de paste si pt a ajunge din timp la start.

Dupa ploile din ultima vreme si impresiile de pe facebook parea ca va fi, ca anul trecut, o mare noroiala, ma pregatisem sufleteste pentru inghetat in apa, alunecat pe stanci umede si tratament complet cu argila calitate superioara. N-a fost asa, inainte de concurs a iesit soarele, s-a oprit vantul, dimineata in golful mic din 2 mai  atmosfera era electrica. Si inima mea batea tare tare, mai ales ca mi-am dat seama in dimineatea concursului ca imi pierdusem casca de bicla si mai mult ca sigur urma sa fiu descalificata

Noroc cu prietenii care m-au luat sub aripa lor, un telefon si baietii extraordinari de la Aventuria au scos ca niste magicieni o casca special pt mine. Mi-am aranjat bicla, m-am regasit cu stafeta de alergare (urma sa fiu si intr-o echipa Smartatletic, mi-a placut mult prea mult experienta de anul trecut), am intrat de incalzire in apa, si gata pt start. Trei, doi, unu … buluc maxim, si deodata ma luptam cu respiratia si cu apa inghetata. Noroc cu experienta de anul trecut, neopren + 2 casti una peste alta, plus atentie maxima la orientare. Urma sa ocolim prin exterior stabilopozii, pornind de la zona de corturi, asa ca am tinut-o frumos din reper in reper, in linie dreapta, ignorand gramada cea mare care a luat-o mult in larg. Minune, nu mi s-au aburit nici ochelarii, si cand am vazut ca reuseam sa inot crawl in conditii de concurs mi-a crescut inima de bucurie (anul trecut am inotat numai broscuta …. una foarte zgribulita).

Dupa stabilopozi, parca eram singura in mare, nici o baliza la orizont, doar o barca neagra undeva departe. Urlu la baietii din caiac: “tura scurta”? ei “barca”! eu “tura scurta”! ei “la barca, la barca”. Ma impac cu ideea (barca era undeva departe)… si plec mai departe. Dupa barca, linie dreapta spre mal. Mai usor cu orientarea, si am trecut iar pe crawl sustinut. Doar ca malul statea pe loc. Eu iar crawl, malul iar pe loc… Dupa o vesnicie, ies din apa, dau stafeta, sunt incurajata, si ma tarasc buimaca spre tranzitie. Imi gasesc imediat prosopul cel in o mie de culori, incep sa frec nispul de pe picioare, calculand in acelasi timp cat nisip s-ar strange daca as sari in ligheanul cu apa pregatit strategic de un concurent cu 3 locatii mai la stanga (un om inspirat), imi pun tape la tendonul lui achile, apoi hainutele, torn un pumn de crema de soare in palma si o iau din loc.

Sunt placut surprinsa de senzatia de racoare data de costumul ud de inot ramas pe mine pe sub haine (imi tot faceam eu griji  inainte de concurs pe tema asta…), nici vorba de discomfort, ci dimpotriva. Inghit cu greu un pahar de  energizant si o iau intr-un ritm incet pe faleza spre vama. Valuri, mare, stanci, nisip, soare, imi era greu dar  ma gandeam cat de mult o sa imi lipseasca traseul acesta cand ma intorc la Bucuresti. Fericire maxima, piciorul drept nu da nici un semn de durere, nici macar nu simt o urma de discomfort. Dar ma hotarasc sa nu pushez. Sunt depasita de foarte multa lume, oricum m-am invatat cu ideea, de la prima evadare… Cand nici nu trecusem bine de primul rand de stanci vad concurenti venind in viteza maxima din sens opus – ups… oftez si continui ca asa-i in viata… Ma salut cu Alina care ma depaseste, apoi o depasesc, apoi ma depaseste iarasi, si incepe sa se indeparteze in zare…. Ma uit la apa albastra, la pescarusi, respir adanc si alerg cu pasi mici, doar sa nu merg la pas.

Pasi mici si atenti, pana cand deodata vad Vama. Bucurie maxima. Aici imi ofer cadou un moment de respiro, iau la pas toata urcarea spre pescarie, sus iar un pahar de energizant, chinuit caci ma inec in continuu, dupa care raman fara respiratie, de data aceasta din cauza privelistii. De sus marea este incredibila, alerg prin iarba, pe langa un lan de grau, peste tot maci si flori de camp. Ma depaseste si Roxana cu zambetul pana la urechi – iesise cu bine din apa si nici nu ii venea sa creada. Pe final ma prinde oboseala, mi se facuse sete si ma gandeam sa iau o pauza cum am ajuns pe plaja din 2 mai. Insa parca imi aud numele dus de vant din departare, ma apropii si imi dau seama ca auzul nu imi joaca feste, chiar se aude “Hai Rodica! Hai Rodica!” Renunt la pauza si maresc ritmul, bucurie maxima, prietenii mei au venit si ma incurajeaza. Prind aripi!  Pentru mine finishul de la alergare conta cel mai mult, stiam ca de aici sunt sanse foarte mici sa nu termin.

Ajung iar buimaca in tranzitie, imi arunc iar niste crema de soare in pumn, iau bicla si urc la pas faleza. Imi pun manusile si o iau din loc. Senzatia de sfarseala din mine ma ia complet prin surprindere. Ma uit la kilometraj, 10km la ora. Si mi se pare ca dupa cat imi e de greu, ar trebui sa vad macar 20…  Un drum de pamant prin camp, dar parca urc o panta. E si un pic de vant din lateral fata, poate e de la asta. Sau poate nu vad eu bine si chiar e o panta. Imi e frica de picior sa nu inceapa sa ma doara, asa ca nu pushez. Ma depasesc in continuu alti concurenti. Foarte multi cu numere de la tura lunga… Imi repet ca o mantra “ma lupt doar cu mine, vreau doar sa ma depasesc pe mine insami” si tin ritmul meu de melc. Surpriza, iar ma depaseste Alina. Nu inteleg, era cu mult inainte la alergare, dar imi aduc aminte ca eu n-am mai schimbat echipamentul.

Cand credeam ca nu se mai termina campul, drumul schimba directia si ma trezesc intr-o vale inverzita si inflorita coborand o panta dulce. Deodata simt ca imi vine puterea in picioare, si incep sa pedalez cu forta. Si cu atentie, caci vad multe pietre colturioase.  Am doar  2 atmosfere in cauciucuri asa ca ocolesc cu grija pietrele sa nu fac pana. Si parca nici cei din spate nu ma mai depasesc atat de usor. Pe masura ce inaintez in traseu ma fura peisajul, zone cu pamant rosu si arbusti uriasi rosii ca de pe o alta planeta, urcari si coborari, umbra de padure, flori, ciripituri, si multe puncte de alimentare. Multe urcari si coborari. Schimb in continuu sa pastrez cadenta mea preferata, piciorusele mele se invart ca ale unui hamsteras si degetele sunt mereu pe schimbatorul de viteze, ca si cum as canta o melodie la un instrument..  Ajung foarte des pe foaia mica si incredibil de des si pe pinionul mare. Spre mijlocul traseului o panta pe asfalt care nu se mai termina. Mai sunt inca vreo suta de metri de panta, deja sunt pe viteza cea mai mica, trec la pushbike (un termen pompos pt “ma tarasc incet la deal pe langa bicla sprijinindu-mi jumatate din greutate pe ghidon”). Golesc cu pofta bidonul de 1l de pe cadru, nu mai opresc la punctul de alimentare din varf, unde il salut pe Marius, care tocmai si-a terminat de reparat cauciucul, si o iau la vale.

Eu sunt de obicei tare fricoasa la vale, insa de data asta panta nu e atat de abrupta, drumul fara pietre, si eu atat de obosita incat ma opresc din pedalat si ma las sa plutesc fara sa pun frana, sute si sute de metri. Zbor printre lanurile verzi, cobor pe langa  un lac albastru pe dreapta si un deal verde pe stanga, deasupra stau agatati cativa norisori pufosi incredibil de fotogenici, apas virtual pe click si pastrez imaginea in memorie. Intr-un final panta se termina dar am in continuare energie, prind viteza si pentru prima data depasesc si eu din cand in cand.  Nici nu stiu unde au disparut ultimii km, deodata sunt in Limanu, apoi pe camp si gata, trec asfaltul si o iau la vale pe faleza, la finish.

Nu am cuvinte.  3 probe, una mai frumoasa decat cealalta. Nu ma asteptam sa imi placa atat de mult. Simt o durere usoara in calcai, si cu bucurie constat ca e doar o taietura, probabil de la iesirea pe bolovani din apa. Dupa finish, eram la  bere, vine si unul din ultimii concurenti, toata lumea se ridica in picioare si il aplauda …. incredibil. Echipa mea a terminat, suntem in rezultate si foarte mandrii de noi. Alina sampanie, Andra sampanie,  Anka sampanie, Ihlan sampanie, Ioana sampanie,  Roxana sampanie, e minunat…

Urmeaza doua zile bine meritate de relaxare. Ba chiar luni dimineata, in drum spre plaja, ajung si la masaj, la o rusoaica din Chisinau mutata de curand in 2 Mai, e dureros, dar apoi am senzatia ca sunt usoara ca un fulg…

Organizarea absolut impecabila. Nu pot sa ma gandesc la nici o problema. Incredibil de multi voluntari cu nopti nedormite au stat in soare pe traseu sa ne dea un pahar cu apa si sa tina la distana masinile. Rezultatele partiale printate chiar in seara concursului. Tricouri si medalii pentru toata lumea. Traseul marcat foarte bine, de multe ori am fost singura si m-am descurcat, n-am auzit pe nimeni sa se fi ratacit. Nu imi dau seama cum s-ar putea face totul mai bine, pt ca este deja perfect.

Share and Enjoy:
  • Digg
  • StumbleUpon
  • Facebook
  • Google Bookmarks
  • Reddit
  • RSS

One comment to “Fara asfalt 2012, primul meu triathlon”

  1. [...] cu priveliștea, trebuie să mă concentrez pe cursă. Dau peste Rodica, ne-am cunoscut tot la concursul ăsta, anul trecut. Am făcut parte amândouă din echipa de [...]

Leave a comment


− 1 = seven