Rodiq » Page 'Pe Dunare de la Giurgiu la Oltenita'

Pe Dunare de la Giurgiu la Oltenita

Am aflat despre tura de la prietenii care au fost de 1 mai, si de atunci asteptam cu nerabdare urmatoarea iesire, sa vad si eu cum e. Curiozitatea nu imi dadea pace: oare cum e sa padelezi pe Dunare? Ce inseamna sa parcurgi 30 km intr-o zi, e mult, e putin? E greu sau e usor? Seara, cat sunt de suparatori tantarii? Cum e fara caiac sit on top? Cat e de cald, si cat de tare arde soarele? Intrebari care in sfarsit urmau sa primeasca un raspuns.

Deci totul a inceput cu o zi inainte, mai exact pe langa carboloading (adica o zi in care mananc fusilli si cartofi prajiti fara sa imi fac multe griji) a fost si hidroloading. Apa, apa, si iar apa, de dimineata pana seara (nu “lichide” … ), pana am ajuns sa ma simt “un sac plin cu apa”.

Dimineata, trezirea la 5 si jumatate, exact atat de dureroasa pe cat anticipasem…. Ne-am adunat de prin oras si directia Giurgiu. A trecut imediat timpul, a urmat o tentativa de trezire pe baza de cafea, cu efort am tinut pleoapele ochilor ridicate pana am ajuns la Dunare, moment in care am uitat si de nesomn si de oboseala. Am facut cunostinta cu oamenii, am facut un test scurt de caiac, dupa o sedinta tehnica (urma sa trecem pe sub Podul Prieteniei de la Giurgiu, unde apele sunt mai involburate), deja la 9 dimineata eram pe apa, 13 oameni, 6 caiace, o canoe si o frumusete clasica din lemn lacuit.

La racoarea diminetii, pe un canal, a urmat acomodarea cu linistea naturii. Doar apa si maluri impadurite cat vezi cu ochii. Nici urma de structura facuta de mana umana. Parca padelam pe un fluviu intr-o tara pierduta de lume, nu la o ora de betoanele rascoapte de Bucuresti. Incet incet am inceput sa imi aduc aminte ce vazusem cu o seara inainte pe youtube (ce bine mi-au prins linkurile date prieteni…) mainile relaxate pe padela, invartit din torso la fiecare miscare, miscari usoare si fluide. Multe pauze de regrupare. E de bine, nu sunt nici rapida, nici lenta. Undeva la mijloc. Am profitat de lumina piezisa a diminetii sa merg pe langa mal la umbra bogata a copacilor. Nici nu stiu cum a trecut timpul, am iesit de pe canal si ne-am vazut pe Dunare. Pe fluviul Dunarea. O masa imensa de apa si noi microscopici plutind deasupra, dusi de curent. Imediat a venit si podul, nici n-am avut timp sa imi fac griji, abia am facut o poza, si am ajuns la piloni. Relax, take it easy. Am lasat oameni mai experimentati in fata si usor am trecut si eu. Gata, aventura a inceput.

Am inghitit o gura de apa rece, si am dat tare la vale. Simteam cum dispar usor usor toate stresurile si incordarile. Am gasit curentul si m-am lasat dusa de apa. A urmat repede si prima pauza pe o insulita. Si confruntarea cu inamicii, tantarii nemernici, ce asteapta parsivi in umbra. M-au capsat prin toate hainele dar am invat repede lectia, e mai bine in soare, infofolita bine sa nu ma prajesc.

Si iar pe apa, m-am imprietenit destul de repede cu barcuta mea care s-a dovedit foarte de incredere: sprintena, tine drumul drept, doar o idee neastamparata, asa, cat sa nu ma plictisesc. Si am ajuns si la al doilea popas, pe o insula mai smechera: plaja larga, si multi arbusti din loc in loc, suficient de departati sa tina tantarii departe dar mari cat sa arunce un pumn de umbra salvatoare. O reincarcare de baterii bine meritata. Deja am inceput sa ne simtim corpurile obosite, usoare plangeri despre brate, umeri, degete, insa nu prea eram noi genul sa ne plangem prea mult. A fost doar o scurta verificare, sa ne convingem ca pt nimeni nu e floare la ureche. Mai ales ca eram majoritatea la prima tura lunga.

Soarele a inceput sa o ia pe panta la vale, si am trecut iar la padele. Usor vant din fata, a urmat o portiune mai dificila, cu valuri si fara opriri (de unde si expresia “valurile Dunarii”), insa la un moment dat a aparut o insula, s-a oprit vantul si am dat de un curent puternic si simteam ca merge barca singura. Minunat.

Dupa cateva tatonari am ajuns la punctul de campare. Noi ne-am trantit pe jos franti de o oboseala, iar organizatorii s-au apucat de treaba. Nici n-am respirat bine ca focul era deja in toi, ciaunul deasupra si ciorba de peste in primul clocot. Eu abia am apucat sa imi pun cortul (= “adapost strategic anti tantari”) si masa era deja pusa pe o canoe rasturnata transformata in masa. S-au luptat ceva oamenii sa o aduca aici, dar a meritat …

A urmat cea mai buna ciorba de peste pe care am mancat-o eu vredata, asezonata cu ardei iute de credeam ca iau foc. Simteam ca imi cresc aripi pentru a doua zi. Un gratar si un pahar de vin, ce iti poti dori mai mult? Si totul organizat impecabil. Organizare de nota unsprezece. Dupa o zi extraordinara, m-a luat prin suprindere masa delicioasa. Oamenii nu numai ca stiu sa ne duca cu cu caiacul pe Dunare, dar si ce bucatari…

Nu mult asteptati, au venit si tantarii cei hotarati, am trecut la doua straturi de haine si trei randuri de Autan, mi-am gasit un locsor langa foc si stat la povesti pana tarziu in seara… La un moment dat si tantarii au obosit si s-au dus la culcare. Am aflat ca ma speriasem degeaba, 30 de km pe vreme buna, in sensul apei, fara vant tare din fata, se fac relativ usor. E drept ca ajuta mult si caiacul, cu cat are o alura mai sportiva, cu atat mai bine. La TID etapele sunt de 40 de km pe zi si sunt oameni care fac tot in aprox 2 luni tot parcursul Dunarii. Un om antrenat intr-un caiac bun poate parcurge intr-o zi 100 de km pe Dunare la vale. Cum si noi eram majoritatea la prima tura, si ne-am descurcat admirabil, o tura de genul acesta e de incercat fara nici o grija. Tantarii sunt singura pb, dar se rezolva cu 2 straturi de haine (din care macar unul gros…) si multe randuri de autan. Cu greu m-am rupt de langa foc si m-am dus la culcare… m-am mai luptat cu tantarii si in vise si parca dintr-o data s-a facut dimineata.

Cum ies eu din cort, surpriza …. Pe canoea rasturnata masa era deja pusa. Parca eram la hotel de 4 stele all inclusive, in sensul cel mai bun al cuvantului. Din ibric se ridicau aburi de cafea cu “alintaroma”. Am ramas praf, nu mi-a ramas decat sa ma asez si sa ma bucur de un mic dejun copios.

Si gata, am ajuns din nou pe apa. Suspectez ca da dependenta, ca abia asteptam momentul, in ciuda durerilor din umeri si din brate, care oricum m-au lasat usor dupa incalzire si un pic de stretching. Ma simteam mult mai viteaza si mai “experimentata” decat in dimineata de dinainte. Dunarea, la fel de frumoasa si linistitoare.

Cand sa ma duc insa unde e apa mai mare, si-a facut aparitia o nava de pasageri din amonte, cu viteza destul de mare. Asa ca m-am adapostit mai pe langa mal si am avut grija la valuri. Barjele sunt mai prietenoase, fac valuri potolite, dar vasele de pasageri, mai ales cele care merg la vale, sunt frumoase dar mai agresive …. Ne-am rasfirat pe cursul apei, fiecare in ritmul lui, cu atentie la traseu si la trafic. Am mers mai grijulie decat cu o zi inainte, cand eram foarte aproape de cei experimentati… Si nici nu stiu cum s-a facut ora mesei. Nici nu apuc eu sa cobor bine din barca, si masa, evident, era deja gata…. Tocanita cu legume, dupa doua zile de mers in salbaticie, stateam si ma uitam la mancarea aia buna cu ochii bulbucati (fara sa zabovesc prea mult). Evident, doua portii… Oamenii dupa ciorba de peste, avusesera timp si putere cu o seara de dinainte sa prepare la ciaun si bunatatea pt a doua zi ….. Singurul avantaj pentru bucatari cred, dupa atata stat in fum pe langa foc, e satisfactia ca desi tantarii tot ii pisca, stramba grav cand dau de gustul de afumatura… Ce sa mai zic, nu mai zic nimic. Atata efort si ospitalitate, cu dragul de a arata si altor oameni cat de frumoasa e Dunarea, jos palaria.

Cu puterile refacute dupa o masa buna si o cafea tare, am luat-o din nou la vale, cu regretul ca nu mai e asa mult si ajungem… Aproape de final un popas la o plaja frumoasa, o baie racoritoare, si am plecat direct catre portul Oltenita. Recunosc, se vede ca ne apropiem de civilizatie, barci cu motor, muzica data la maxim, valuri, pescari care pun plase de-a curmezisul, un ocol al unei zone de turbulente, asa, numai cat sa apreciez mai bine linistea de pana atunci.

In port abia apucam sa ne luam ramas bun si plecam cu microbuzul sa ne luam masinile de la Giurgiu. Niste oameni cum mai rar se gasesc la noi, nu cred ca au timp sa se gandeasca de ce nu se poate face una sau alta, ca sunt prea prinsi cu treaba … M-am simtit extraordinar si abia astept sa ajung si data viitoare!

Share and Enjoy:
  • Digg
  • StumbleUpon
  • Facebook
  • Google Bookmarks
  • Reddit
  • RSS

4 comments to “Pe Dunare de la Giurgiu la Oltenita”

  1. [...] Citește articolul integral pe rodiq.ro Share this:StumbleUponLike this:LikeBe the first to like this. This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink. ← Charming Danube by Anastasia Moskvina [...]

  2. [...] Pe Dunăre de la Giurgiu la Oltenița – by rodiq.ro [...]

  3. [...] Pe Dunăre de la Giurgiu la Oltenița – by rodiq.ro – De ce să mergi cu caiacul pe Dunăre – by olivian.ro – Cu Pelicanul pe Dunăre – by [...]

  4. [...] dupa experienta de anul trecut, ca tot somnul imi va dispare imediat ce ajung pe apa. Pana sa ne strangem toti am distribuit optim [...]

Leave a comment


one × = 8