Rodiq » Posts in 'calatorii' category

kindle paperwhite & ubuntu & foreign languages

My experience with Kindle Paperwhite (best technical solution I found so far to take books with me on the beach)  has been more than positive, but a few tricks made a big difference (from the point of view of a Linux user):

- I installed Calibre, the library management software (apt-get install calibre)

- I opened in Calibre the pdfs that  I wanted to be able to read on my Kindle (containing text, not photographs of pages) and converted them to mobi format (I converted to mobi, not epub as by default,  as I noticed that only in mobi format the Kindle option to select  font size was available. Or changing default behaviour:  calibre preferences -> behaviour -> prefered output format -> mobi.

 

Special tricks for foreign language learning (German in my case)

- optionally – I set the Kindle interface to German (I recommand changing interface only if already mastering the language at an intermediary level)

- I set the preferred dictionary to the default German-German dictionary (comes free with the Kindle).  I also bought from Kindle Shop the  Collins Concise German-English  dictionary, which is integrated with the Kindle. Now I can use the Kindle as a dictionary (I  go to search, select the dictionary – if it is not already selected, write the word in German and search it). No need to switch to German keyboard, if I keep a letter longer pressed, a popup allows me to choose a corresponding German special character (the umlouts).

But the best is that if I read a German book, when I select a word and keep it pressed, the translation pops up (from my default dictionary).

For instance: I go to a  German Wikipedia article, I go to print/export  and download the epub format. Then I convert it from the command line (Ubuntu Calibre graphical interface converts books only as English – or the corresponding interface language, does not have yet the option to set language per book):

ebook-convert PabloPicasso.epub PabloPicasso.mobi –language de

Then I open the converted mobi file (with German language in metadata) in Calibre graphical interface

 

And the most important part, putting the files on my Kindle:

- I connect the Kindle with a cable to my laptop, with a standard usb cable (the same cable that I use to charge/connect my Android smartphone) and open it

- From the Calibre graphical interface I right click on a book (after I verified that I correctly set the author and title) and select “Send to device” -> “Send specific format to” -> “Main memory” and make sure that I send the mobi format.

Last but not least the Kindle has an option to switch reading to landscape view (for even bigger fonts, for those of us that want to protect eyes from fatigue in any way possible).

 So I can have a ton of books with me wherever I go, including an incredibly powerful contextual dictionary. No buttons, only touchscreen, the battery seems to hold forever and the pages are as perfect in the dark as  in the bright sun, I can set the fonts as big as I want and I can read texts from other sources than the Kindle bookshop. I am very happy with my Kindle Paperwhite.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cu caiacul prin padure

 

6 dimineata, sambata, suna ceasul. Am sarit din pene (cum zic nemtii), mi-am luat echipamentul cat pentru 3 ture si val vartej am plecat de-acasa. Am gasit masina cu barca pe ea, o minunatie facuta dupa planuri canadiene, din lemn tratat cu fibra de sticla si lacuit, ne-am regrupat si am pornit in directia Oltenita. Era inceputul.

Supectam, dupa experienta de anul trecut, ca tot somnul imi va dispare imediat ce ajung pe apa. Pana sa ne strangem toti am distribuit optim bagajele in caiac, apoi le-am scos, le-am redistribuit, le-am scos iarasi, am luat aparatul, am facut poze, am pus aparatul la loc, iar l-am scos, am rearanjat. Parca incapeau toate, ca la lansarea pe apa Argensului sa capitulez si sa dau un bagaj in alta barca.

Fara vant din fata, fara pericol de ploaie, fara tantari, cateva raze de soare caldute. Si multe barci de toate felurile: caiace de tura, sau mai rapide, elegante sau practice, cateva canoe, un caiac home made dupa planuri, un caiac gonflabil, si unul foldabil. Eu ca si data trecuta in cel galben si sprintar.   Am purces cu mic cu mare la drum intr-un ritm perfect dupa o iarna prea lunga.

Am padelat cu pofta, cu scurte pauze si regrupari, poante si povestiri. Nici nu stiu cum a trecut timpul, am cotit, si deodata ne-am trezit in padure…

Crengute, viraje bruste, deodata viraje foarte bruste, stanga, dreapta, trante cu crengile, frana, marsarrier, avant, stanga, ambuteiaj. Depasire, cedeaza trecerea. Semnal. Buf cu padela in copac.  Distractie :) Rabdare. Frana, stanga, mult stanga, dreapta, si mai mult stanga. Poteca alternativa. Copaci mai multi. O poienita inundata! Pasari. O cascada artificiala si curent puternic. O bariera de copaci. Stanga, dreapta, stanga. Mi s-a facut foame :) Si nu am acces la aparat…

Cu grija suntem dirijati de organizatori pe culoarul navigabil si acostam pe o insula  verde rupta dintr-o carte cu povesti. Abia ne scoatem straturile si ne intindem la soare. Suntem serviti cu cea mai buna placinta ever, pregatita cu o zi inainte special pentru noi. Deja focul e gata si se pregateste ceva extrem de bun de mancare.

Timp pt povesti si test drive. Incerc si eu pt prima data o canoe. Not bad at all. E drept, este o canoe speciala, foarte usoara, cu eleganta nobla a lemnului si manevrata cu multa tehnica. Eu doar testez senzatia de padelat, si ma apuc de poze.

Urmeaza delicatesele:  ciuperci umplute, cartofiori in coaja, peste la gratar, si cate ceva serios si pentru cei mai carnivori dintre noi …  apoi timp de o siesta, si de inca un test drive.

Pornim in formatie la drum, iesim pe Dunarea cea larga. Soare, vant din spate. Plutind pe o coaja la suprafata suvoiului de apa, respir senzatia de libertate.

O tura perfecta, un inceput de primavara minunat, organizatorii s-au intrecut pe ei insisi, jos palaria!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Reminder pt la anul

Sa particip, macar 2-3 zile, la TID (TID 2012 tocmai s-a incheiat):

http://tidromania.ro/2012/09/09/tid-2012-s-a-incheiat/

TID = turneu internațional de caiac, canoe și canotaj organizat pe Dunăre în lungime de aproximativ 2516 km. Pornește din Ingolstadt, GERMANIA, și se termină la Sf. Gheorghe, ROMÂNIA

Pe Dunare de la Giurgiu la Oltenita

Am aflat despre tura de la prietenii care au fost de 1 mai, si de atunci asteptam cu nerabdare urmatoarea iesire, sa vad si eu cum e. Curiozitatea nu imi dadea pace: oare cum e sa padelezi pe Dunare? Ce inseamna sa parcurgi 30 km intr-o zi, e mult, e putin? E greu sau e usor? Seara, cat sunt de suparatori tantarii? Cum e fara caiac sit on top? Cat e de cald, si cat de tare arde soarele? Intrebari care in sfarsit urmau sa primeasca un raspuns.

Deci totul a inceput cu o zi inainte, mai exact pe langa carboloading (adica o zi in care mananc fusilli si cartofi prajiti fara sa imi fac multe griji) a fost si hidroloading. Apa, apa, si iar apa, de dimineata pana seara (nu “lichide” … ), pana am ajuns sa ma simt “un sac plin cu apa”.

Dimineata, trezirea la 5 si jumatate, exact atat de dureroasa pe cat anticipasem…. Ne-am adunat de prin oras si directia Giurgiu. A trecut imediat timpul, a urmat o tentativa de trezire pe baza de cafea, cu efort am tinut pleoapele ochilor ridicate pana am ajuns la Dunare, moment in care am uitat si de nesomn si de oboseala. Am facut cunostinta cu oamenii, am facut un test scurt de caiac, dupa o sedinta tehnica (urma sa trecem pe sub Podul Prieteniei de la Giurgiu, unde apele sunt mai involburate), deja la 9 dimineata eram pe apa, 13 oameni, 6 caiace, o canoe si o frumusete clasica din lemn lacuit.

La racoarea diminetii, pe un canal, a urmat acomodarea cu linistea naturii. Doar apa si maluri impadurite cat vezi cu ochii. Nici urma de structura facuta de mana umana. Parca padelam pe un fluviu intr-o tara pierduta de lume, nu la o ora de betoanele rascoapte de Bucuresti. Incet incet am inceput sa imi aduc aminte ce vazusem cu o seara inainte pe youtube (ce bine mi-au prins linkurile date prieteni…) mainile relaxate pe padela, invartit din torso la fiecare miscare, miscari usoare si fluide. Multe pauze de regrupare. E de bine, nu sunt nici rapida, nici lenta. Undeva la mijloc. Am profitat de lumina piezisa a diminetii sa merg pe langa mal la umbra bogata a copacilor. Nici nu stiu cum a trecut timpul, am iesit de pe canal si ne-am vazut pe Dunare. Pe fluviul Dunarea. O masa imensa de apa si noi microscopici plutind deasupra, dusi de curent. Imediat a venit si podul, nici n-am avut timp sa imi fac griji, abia am facut o poza, si am ajuns la piloni. Relax, take it easy. Am lasat oameni mai experimentati in fata si usor am trecut si eu. Gata, aventura a inceput.

Am inghitit o gura de apa rece, si am dat tare la vale. Simteam cum dispar usor usor toate stresurile si incordarile. Am gasit curentul si m-am lasat dusa de apa. A urmat repede si prima pauza pe o insulita. Si confruntarea cu inamicii, tantarii nemernici, ce asteapta parsivi in umbra. M-au capsat prin toate hainele dar am invat repede lectia, e mai bine in soare, infofolita bine sa nu ma prajesc.

Si iar pe apa, m-am imprietenit destul de repede cu barcuta mea care s-a dovedit foarte de incredere: sprintena, tine drumul drept, doar o idee neastamparata, asa, cat sa nu ma plictisesc. Si am ajuns si la al doilea popas, pe o insula mai smechera: plaja larga, si multi arbusti din loc in loc, suficient de departati sa tina tantarii departe dar mari cat sa arunce un pumn de umbra salvatoare. O reincarcare de baterii bine meritata. Deja am inceput sa ne simtim corpurile obosite, usoare plangeri despre brate, umeri, degete, insa nu prea eram noi genul sa ne plangem prea mult. A fost doar o scurta verificare, sa ne convingem ca pt nimeni nu e floare la ureche. Mai ales ca eram majoritatea la prima tura lunga.

Soarele a inceput sa o ia pe panta la vale, si am trecut iar la padele. Usor vant din fata, a urmat o portiune mai dificila, cu valuri si fara opriri (de unde si expresia “valurile Dunarii”), insa la un moment dat a aparut o insula, s-a oprit vantul si am dat de un curent puternic si simteam ca merge barca singura. Minunat.

Dupa cateva tatonari am ajuns la punctul de campare. Noi ne-am trantit pe jos franti de o oboseala, iar organizatorii s-au apucat de treaba. Nici n-am respirat bine ca focul era deja in toi, ciaunul deasupra si ciorba de peste in primul clocot. Eu abia am apucat sa imi pun cortul (= “adapost strategic anti tantari”) si masa era deja pusa pe o canoe rasturnata transformata in masa. S-au luptat ceva oamenii sa o aduca aici, dar a meritat …

A urmat cea mai buna ciorba de peste pe care am mancat-o eu vredata, asezonata cu ardei iute de credeam ca iau foc. Simteam ca imi cresc aripi pentru a doua zi. Un gratar si un pahar de vin, ce iti poti dori mai mult? Si totul organizat impecabil. Organizare de nota unsprezece. Dupa o zi extraordinara, m-a luat prin suprindere masa delicioasa. Oamenii nu numai ca stiu sa ne duca cu cu caiacul pe Dunare, dar si ce bucatari…

Nu mult asteptati, au venit si tantarii cei hotarati, am trecut la doua straturi de haine si trei randuri de Autan, mi-am gasit un locsor langa foc si stat la povesti pana tarziu in seara… La un moment dat si tantarii au obosit si s-au dus la culcare. Am aflat ca ma speriasem degeaba, 30 de km pe vreme buna, in sensul apei, fara vant tare din fata, se fac relativ usor. E drept ca ajuta mult si caiacul, cu cat are o alura mai sportiva, cu atat mai bine. La TID etapele sunt de 40 de km pe zi si sunt oameni care fac tot in aprox 2 luni tot parcursul Dunarii. Un om antrenat intr-un caiac bun poate parcurge intr-o zi 100 de km pe Dunare la vale. Cum si noi eram majoritatea la prima tura, si ne-am descurcat admirabil, o tura de genul acesta e de incercat fara nici o grija. Tantarii sunt singura pb, dar se rezolva cu 2 straturi de haine (din care macar unul gros…) si multe randuri de autan. Cu greu m-am rupt de langa foc si m-am dus la culcare… m-am mai luptat cu tantarii si in vise si parca dintr-o data s-a facut dimineata.

Cum ies eu din cort, surpriza …. Pe canoea rasturnata masa era deja pusa. Parca eram la hotel de 4 stele all inclusive, in sensul cel mai bun al cuvantului. Din ibric se ridicau aburi de cafea cu “alintaroma”. Am ramas praf, nu mi-a ramas decat sa ma asez si sa ma bucur de un mic dejun copios.

Si gata, am ajuns din nou pe apa. Suspectez ca da dependenta, ca abia asteptam momentul, in ciuda durerilor din umeri si din brate, care oricum m-au lasat usor dupa incalzire si un pic de stretching. Ma simteam mult mai viteaza si mai “experimentata” decat in dimineata de dinainte. Dunarea, la fel de frumoasa si linistitoare.

Cand sa ma duc insa unde e apa mai mare, si-a facut aparitia o nava de pasageri din amonte, cu viteza destul de mare. Asa ca m-am adapostit mai pe langa mal si am avut grija la valuri. Barjele sunt mai prietenoase, fac valuri potolite, dar vasele de pasageri, mai ales cele care merg la vale, sunt frumoase dar mai agresive …. Ne-am rasfirat pe cursul apei, fiecare in ritmul lui, cu atentie la traseu si la trafic. Am mers mai grijulie decat cu o zi inainte, cand eram foarte aproape de cei experimentati… Si nici nu stiu cum s-a facut ora mesei. Nici nu apuc eu sa cobor bine din barca, si masa, evident, era deja gata…. Tocanita cu legume, dupa doua zile de mers in salbaticie, stateam si ma uitam la mancarea aia buna cu ochii bulbucati (fara sa zabovesc prea mult). Evident, doua portii… Oamenii dupa ciorba de peste, avusesera timp si putere cu o seara de dinainte sa prepare la ciaun si bunatatea pt a doua zi ….. Singurul avantaj pentru bucatari cred, dupa atata stat in fum pe langa foc, e satisfactia ca desi tantarii tot ii pisca, stramba grav cand dau de gustul de afumatura… Ce sa mai zic, nu mai zic nimic. Atata efort si ospitalitate, cu dragul de a arata si altor oameni cat de frumoasa e Dunarea, jos palaria.

Cu puterile refacute dupa o masa buna si o cafea tare, am luat-o din nou la vale, cu regretul ca nu mai e asa mult si ajungem… Aproape de final un popas la o plaja frumoasa, o baie racoritoare, si am plecat direct catre portul Oltenita. Recunosc, se vede ca ne apropiem de civilizatie, barci cu motor, muzica data la maxim, valuri, pescari care pun plase de-a curmezisul, un ocol al unei zone de turbulente, asa, numai cat sa apreciez mai bine linistea de pana atunci.

In port abia apucam sa ne luam ramas bun si plecam cu microbuzul sa ne luam masinile de la Giurgiu. Niste oameni cum mai rar se gasesc la noi, nu cred ca au timp sa se gandeasca de ce nu se poate face una sau alta, ca sunt prea prinsi cu treaba … M-am simtit extraordinar si abia astept sa ajung si data viitoare!

Cu bicicleta la mare

Incerc sa imi gasesc cuvintele. Si am usoare retineri, pt ca degetele imi mai sunt inca inclestate.

A fost frumos, si a inceput pentru noi participatii acum o luna, cand ne-am grabit sa ne inscriem si am prins un loc. Pentru organizatori, incepuse probabil de mai mult…

Au luat 250 oameni startul acum 2 ani, am socotit eu ca daca se va trage anul acesta  linie la 150 de inscrisi, se vor epuiza locurile ca painea calda. Ceea ce s-a si intamplat.

Pregatiri inainte nu am facut suficiente, doar o tura de o zi prin padure, de 70 km. Fata de acum doi ani  m-am echipat mult mai bine. Tot mtb (mult dintre cei inscrisi  au avut cursiere), dar un mtb usor, cu sa f moale  si slickuri umflate la  maxim. Plus alte mici conforturi: manusi, bluza racoroasa si mulata, pantaloni cu buretel, ochelari, crema cu factor 50, borsetuta la ghidon, sa nu am rucsac in spate.

Cu o zi inainte am trecut pe carbohidrati: paine, croissanti, cartofi, mamaliga, paste, seara paste, noaptea paste, dimineata cafea. Ma simteam la start plina cu varf de energie. De neuitat atmosfera incinsa si entuziasmul nebun, la iesirea din Pantelimon, cu gandul sa ajungem toti pedaland pana la mare, depasind sirul nesfarsit de masini blocate in trafic, propulsati doar de vointa.

Bun, zis si facut, incepe pedalarea, nu inainte de a recunoaste cu mult drag fetele cunoscute de acum 2 ani dar si o multime de oameni noi. Multe masini, dar si noi multi, si cu echipaj de politie de partea noastra. Pedalam frumos, 20/ora, o vreme perfecta, soare, fara nici o sansa de ploaie. La intrarea in Islaz prima oprire, mai iau o gura de apa, imi pun manusile, timp pt o poza si am si repornit la drum. Mult mai usor decat data trecuta, imi gasesc locsorul in randul lung de ciclisti, la adapost de vantul din lateral-fata care ne-a luat oarecum prin surprindere, o data ce am iesit din primele sate. Soarele a inceput sa urce, si deja asteptam a doua oprire, care insa n-a mai avut loc… M-am ambitionat sa nu ma opresc si am tinut-o mai departe, km 40, 44, 46, … 50, sete, 55, … pana vad o tasnitoare pe margine si mai multi “de-ai nostrii” opriti in iarba, n-am mai rezistat tentatiei, am oprit si am terminat jumatate de litru de apa fara sa ma opresc. Mi-am scos si manusile (mare greseala ca nu le testasem in tura lunga, ma strangeau suficient cat sa fie mai bine fara) si am pornit mai departe. La km 60 oprirea mult asteptata iar la  km 70 prima  oprire oficiala, aici surpriza, exista un cort cu umbra, munti de apa, si muuulte portocale gata taiate rondele. Plus energizante si croisanti. Deodata nivelul de energie uuuum  sus la maxim.

Pornim mai departe, acum parca se simtea mai tare vantul, dar deja ne facusem cunostinta cu oamenii din pluton si conversatiile erau in toi. Apoi la un moment dat a venit marea liniste, doar noi si drumul si campurile de rapita. De pedale uitasem deja ca si de griji si trafic. La un moment dat ne impartim in 2, cursieristii care vroiau sa ajunga mai repede la Amara la o bere au luat-o inainte, restul am ramas impreuna, cu gandul sa ajunga cati mai multi dintre noi la Slobozia la sfarsitul zilei. Opriri mai dese, din 15 in 15 km, si nu stiu cum dar a zburat timpul si am ajuns la Drajna, unde se face stanga.

Moment magic, vantul care batea din dreapta ajunge sa bata usor si din spate si sa ne dea aripi. Zburam pe asfaltul perfect, pe langa lanurile de rapita, drumul are o usoara panta foarte greu vizibila dar foarte dulce. La un moment dat cineva din pluton observa ca mi s-a descheiat un siret. Foarte greu ma hotarasc sa ma opresc, sa nu pierd plutonul, din fericire nu ma opresc singura si usor usor ii ajungem din urma pe ceilalti.

O ultima alimentare la Lidl in Slobozia, si apoi ocolim orasul impreuna (nu singuri ratacitori ca altadata) si ajungem la rondul spre Amara. Toata lumea goneste, mai putin eu care ma stiam neantrenata, cu musca pe caciula , si ma hotarasc sa imi dozez putinul de energie pt maine. Merg incet, ma opresc la intrarea in Amara pt o poza.

La hotel, totul impecabil, garez bicla in 3 minute, recuperez rucsac din autocar, imi iau cheia, am fix timp pt un dus si cina e gata. Mancam toti portii gargantuesti si meritate. Aplaudam din tot sufletul organizatorii si sponsorii, primim cadouri la tombola. Cu greu ma despart de colegii de masa si la 11 seara adorm cu mintea confuza intre linistea pedalatului si bucuria socializarii.  Noaptea, inca un baton cu energie, fara nici o mustrare de constiinta :)

La sapte dimineata fix micul dejun, paream distrusi seara dar dimineata nu prea vrea nimeni sa o ia inapoi. Un mic dejun copios, o cafea tare, putina incalzire, si la 8:45 plutonul era in miscare. Se porneste tare insa incerc sa nu fortez si ajung printre ultimii la Lidl unde are loc marea regrupare.

Pornim repede la drum intins si ne prinde farmecul drumului, soarele nu e inca tare, drumul coboara foarte usor spre Dunare, si nu se misca nici o frunza. E liniste si mergem in grupulete, unii mai repede, altii mai incet. Imi gasesc intai un grup care insoteste un Brompton (ma intreb oare a mai facut vreun Brompton drumul pana la mare?), apoi ne regrupam cateva fete mtb-iste si baieti cu gecile in vant. Mergem chiar si noi mai incetii cu 23-25. Tin si eu trena pentru putin timp (micul meu moment de glorie). Ne oprim cam din 15 in 15 km, in curand si primul pitstop, ca de obicei reincarc 1.5 litri de apa. Nu am idee cati litri de apa am baut toata tura, insa nu a fost putina. Imi simt un ligament in lateralul genunchiului, si ma resimt la pulpa dreapta, imbinarea cu tendonul lui achile. Ma bucur ca am luat tape cu mine si improvizez un x pt genunchi si cu un y de la calcai imi ajut si punctul meu sensibil, tendonul lui achile. Imi dau seama ca s-ar putea sa nu pot termina astazi, si ma lupt cu mine, incerc sa ma conving sa nu cad prada tentatiei de a termina cu orice pret. Ma bucur mult ca exista autocarul in care ma pot sui oricand daca nu mai pot. Dupa cateva curbe largi apare majestuos mult asteptatul pod peste Dunare, trecem, savurez momentul. Imediat dupa alt punct de regrupare.

Nu pierdem timpul pretios, nu este bine ora pranzului si deja ne luptam cu Dobrogea. Daca pana la Dunare drumul te invita sa il pedalezi, parca a fost facut pt asta, cum treci podul, vine vantul din fata si pantele si incepe greul. Dar nu chiar imediat, inca mai sunt cativa km cu pante mai domoale, iar vantul e taiat de baietii de nadejde din pluton. Cand incep insa pantele, pentru mine incepe greul. Cum incec sa cresc un pic viteza, cum simt ca fortez piciorul, si raman usor in urma. Un baiat ma vede chinuita si sta cu mine multi multi km, ma tine de vorba, imi taie vantul. Ne reintalnim cu ceilalti la opririle din 15 in 15 km. Ma hotarasc sa numar pantele. Prima este cea mai parsiva, abrubta la inceput si foarte lunga dupa, dureaza o eternitate. La un moment dat ma uit la kilometraj si am 7 la ora. Ma gandesc apoi sa nu ma mai uit :) Cum ajung sus ma opresc si ii fac o poza.

O vale frumoasa, inca o panta si iar ma regrupez. Merg usor usor sa nu imi stric ceva la picior. Schimb mereu vitezele, e destul de greu, am degetele alunecoase si amortite.   Ma uit la ceas si ma gandesc ca e inca devreme, soarele e inca tare si sus deasupra capului. Pe la nr 5 sau 6 pierd numarul pantelor. Pe marginea drumului este o banda de asfalt proaspat, soarele bate tare de sus, si mi se face teama sa nu ametesc, ma opresc des sa beau apa. La un moment dat vad in zare pe panta pe cineva care urca pe langa bicla. Un baiat cu o bicla foarte grea, dar nu vrea sa renunte. Merg si eu pe bicla pana ajung langa el si apoi urcam impreuna pe picioare.  Ne intalnim mai multi, aflam ca va fi un punct de alimentare in 5 km. Urmeaza o panta grea, insa dupa ce o urcam dupa cateva sute de metri dam de punctul de alimentare. Ma trantesc in iarba, mananc batoane si imi trag sufletul.

Organizatorii formeaza un pluton de mtb-isti si se pleaca impreuna la drum, in ritm incet, si cu multa voie buna. Eu cu piciorul meu totusi nu reusesc sa ma tin de ei, dar ma hotarasc sa aman renuntarea cat pare posibil. Incep sa atac pantele singura. Gasesc un ritm, de melc, dar functioneaza. Cu bucurie ajung din urma plutonul la urmatoarea oprire, insa iarasi nu pot tine ritmul cu ei. Imi regasesc ritmul meu, il regasesc si pe baiatul cu bicla grea, si mergem iarasi impreuna. Iarasi regasim plutonul, sunt extraoridinari, nu se grabesc, se asteapta si se ajuta. Umbrele au inceput sa se lungeasca, doar imi reumplu bidoanele cu apa si o iau inainte, vajaie masinile cu viteza si vreau sa stiu plutonul mare in spate, macar de-as ajunge cu ei pana la Kogalniceanu, unde se fac 2 benzi.

Aflu ca mai e putin si se termina dealurile. La o panta vad in vale salvarea mea, o caruta, masinile incetinesc sa o ocoleasca si scap si eu de vajaieturi si sperieturi. Ajung caruta, nu o depasesc, conversez un pic cu oamenii din ea si incepe o panta. Calutul, cu caruta plina, ma depaseste grav (ma consolez doar cu gandul ca nu vine de la Bucuresti), insa ii ajung iar din urma la vale si de data asta ii depasesc. In curand ajunge si plutonul din urma, incerc sa stau cu ei, insa nu reusesc. Ma hotarasc, nu mai vin altadata atat de neantrenata.

Bucurie maxima, din sens opus vine comitetul de intampinare din Constanta. Baietii sunt geniali, aplauda pe toata lumea care a ajuns. Ma ajuta sa stau si eu in pluton. La un moment dat vreau sa ma opresc, dar nu se poate, trec pe langa autocar si oamenii ma incurajeaza. In capul pantei dam peste alt baiat care luase o ultima pauza. Constanteanul inimos care m-a ajutat pana aici preda stafeta baiatului din iarba. Ne intelegem perfect din prima: la vale e simplu, la deal e greu. Umbrele sunt lungi dar gasim de undeva puterea sa terminam si ultimii km, iesim de pe banda dubla, scapam cu chiu cu vai de Lumina, fara pene si nespulberati de microbuze, de gropile din Navodari, trecem podul, si vedem marea, ne reintalnim cu toata lumea si facem cunostinta (eu si baiatul care am facut impreuna ultimii 30 de km…)

Tirul se umple  varf cu bicle, autocarele cu ciclisti. Seara tarziu ajungem in Bucuresti, unde gasim biclele aliniate in parcare (multumiri anonimilor care le-au descarcat din tir-ul pus la dispozitie de Edy Spedition) si plecam tot in pluton pe la casele noastre.  Totul a fost impecabil, multumesc sponsorilor si organizatorilor: ProSport, Lucian Mandruta, Geo Batesaua a fost o tura splendida!

Tunisia day 11 (El Jem – Tunis)

Ne-am trezit mai devreme sa ajungem la amfiteatrul de la El Jem situat in mijlocul unei mahalale moderne. E impresionanta aceasta constructie a propagandei imperiului roman care a rezistat atatea mii de ani.

Tunisia day 10 (Tembaine – Douz – Sfax – El Jem)

Am mai asteptat ceva timp culegand stiri despre caravana de la cele cateva grupuri care au trecut in diferite directii. A fost amuzant ca la un moment dat de pe dune sa iasa 2 pickupuri locale pline ochi si din grupul de 9 oameni care veneau, un pic amenintator, spre noi, unul sa ni se adreseze in romana cu “buna dimineata”.

Tunisia day 9 (Douz – Tembaine – Camp Mars)

Sunt in Camp Mars, punctul considerat cel mai sudic punct accesibil pe pista, dupa Jebil National Park.

Tunisia day 8 (Tataouine – Ksar Ouled Soltane – Ezzara – Guermessa – Douz)

In camera a fost frig, nu s-a incalzit aproape deloc. Seara inainte de culcare am incercat sa inchid toate usile de la holul in care dadea camera iar de dimineata am ramas surprins sa vad ca nu era tavan :)

Tunisia day 7 (Ksar Ghilane – Chenini – Douiret – Tataouine)

Bateria de la mini-laptop s-a terminat la putin timp dupa ce am scris ultimele randuri. Stau intr-un pat inghetat, intr-o camera inghetata …