•
Incerc sa imi gasesc cuvintele. Si am usoare retineri, pt ca degetele imi mai sunt inca inclestate.
A fost frumos, si a inceput pentru noi participatii acum o luna, cand ne-am grabit sa ne inscriem si am prins un loc. Pentru organizatori, incepuse probabil de mai mult…
Au luat 250 oameni startul acum 2 ani, am socotit eu ca daca se va trage anul acesta linie la 150 de inscrisi, se vor epuiza locurile ca painea calda. Ceea ce s-a si intamplat.
Pregatiri inainte nu am facut suficiente, doar o tura de o zi prin padure, de 70 km. Fata de acum doi ani m-am echipat mult mai bine. Tot mtb (mult dintre cei inscrisi au avut cursiere), dar un mtb usor, cu sa f moale si slickuri umflate la maxim. Plus alte mici conforturi: manusi, bluza racoroasa si mulata, pantaloni cu buretel, ochelari, crema cu factor 50, borsetuta la ghidon, sa nu am rucsac in spate.
Cu o zi inainte am trecut pe carbohidrati: paine, croissanti, cartofi, mamaliga, paste, seara paste, noaptea paste, dimineata cafea. Ma simteam la start plina cu varf de energie. De neuitat atmosfera incinsa si entuziasmul nebun, la iesirea din Pantelimon, cu gandul sa ajungem toti pedaland pana la mare, depasind sirul nesfarsit de masini blocate in trafic, propulsati doar de vointa.
Bun, zis si facut, incepe pedalarea, nu inainte de a recunoaste cu mult drag fetele cunoscute de acum 2 ani dar si o multime de oameni noi. Multe masini, dar si noi multi, si cu echipaj de politie de partea noastra. Pedalam frumos, 20/ora, o vreme perfecta, soare, fara nici o sansa de ploaie. La intrarea in Islaz prima oprire, mai iau o gura de apa, imi pun manusile, timp pt o poza si am si repornit la drum. Mult mai usor decat data trecuta, imi gasesc locsorul in randul lung de ciclisti, la adapost de vantul din lateral-fata care ne-a luat oarecum prin surprindere, o data ce am iesit din primele sate. Soarele a inceput sa urce, si deja asteptam a doua oprire, care insa n-a mai avut loc… M-am ambitionat sa nu ma opresc si am tinut-o mai departe, km 40, 44, 46, … 50, sete, 55, … pana vad o tasnitoare pe margine si mai multi “de-ai nostrii” opriti in iarba, n-am mai rezistat tentatiei, am oprit si am terminat jumatate de litru de apa fara sa ma opresc. Mi-am scos si manusile (mare greseala ca nu le testasem in tura lunga, ma strangeau suficient cat sa fie mai bine fara) si am pornit mai departe. La km 60 oprirea mult asteptata iar la km 70 prima oprire oficiala, aici surpriza, exista un cort cu umbra, munti de apa, si muuulte portocale gata taiate rondele. Plus energizante si croisanti. Deodata nivelul de energie uuuum sus la maxim.
Pornim mai departe, acum parca se simtea mai tare vantul, dar deja ne facusem cunostinta cu oamenii din pluton si conversatiile erau in toi. Apoi la un moment dat a venit marea liniste, doar noi si drumul si campurile de rapita. De pedale uitasem deja ca si de griji si trafic. La un moment dat ne impartim in 2, cursieristii care vroiau sa ajunga mai repede la Amara la o bere au luat-o inainte, restul am ramas impreuna, cu gandul sa ajunga cati mai multi dintre noi la Slobozia la sfarsitul zilei. Opriri mai dese, din 15 in 15 km, si nu stiu cum dar a zburat timpul si am ajuns la Drajna, unde se face stanga.
Moment magic, vantul care batea din dreapta ajunge sa bata usor si din spate si sa ne dea aripi. Zburam pe asfaltul perfect, pe langa lanurile de rapita, drumul are o usoara panta foarte greu vizibila dar foarte dulce. La un moment dat cineva din pluton observa ca mi s-a descheiat un siret. Foarte greu ma hotarasc sa ma opresc, sa nu pierd plutonul, din fericire nu ma opresc singura si usor usor ii ajungem din urma pe ceilalti.
O ultima alimentare la Lidl in Slobozia, si apoi ocolim orasul impreuna (nu singuri ratacitori ca altadata) si ajungem la rondul spre Amara. Toata lumea goneste, mai putin eu care ma stiam neantrenata, cu musca pe caciula , si ma hotarasc sa imi dozez putinul de energie pt maine. Merg incet, ma opresc la intrarea in Amara pt o poza.
La hotel, totul impecabil, garez bicla in 3 minute, recuperez rucsac din autocar, imi iau cheia, am fix timp pt un dus si cina e gata. Mancam toti portii gargantuesti si meritate. Aplaudam din tot sufletul organizatorii si sponsorii, primim cadouri la tombola. Cu greu ma despart de colegii de masa si la 11 seara adorm cu mintea confuza intre linistea pedalatului si bucuria socializarii. Noaptea, inca un baton cu energie, fara nici o mustrare de constiinta 
La sapte dimineata fix micul dejun, paream distrusi seara dar dimineata nu prea vrea nimeni sa o ia inapoi. Un mic dejun copios, o cafea tare, putina incalzire, si la 8:45 plutonul era in miscare. Se porneste tare insa incerc sa nu fortez si ajung printre ultimii la Lidl unde are loc marea regrupare.
Pornim repede la drum intins si ne prinde farmecul drumului, soarele nu e inca tare, drumul coboara foarte usor spre Dunare, si nu se misca nici o frunza. E liniste si mergem in grupulete, unii mai repede, altii mai incet. Imi gasesc intai un grup care insoteste un Brompton (ma intreb oare a mai facut vreun Brompton drumul pana la mare?), apoi ne regrupam cateva fete mtb-iste si baieti cu gecile in vant. Mergem chiar si noi mai incetii cu 23-25. Tin si eu trena pentru putin timp (micul meu moment de glorie). Ne oprim cam din 15 in 15 km, in curand si primul pitstop, ca de obicei reincarc 1.5 litri de apa. Nu am idee cati litri de apa am baut toata tura, insa nu a fost putina. Imi simt un ligament in lateralul genunchiului, si ma resimt la pulpa dreapta, imbinarea cu tendonul lui achile. Ma bucur ca am luat tape cu mine si improvizez un x pt genunchi si cu un y de la calcai imi ajut si punctul meu sensibil, tendonul lui achile. Imi dau seama ca s-ar putea sa nu pot termina astazi, si ma lupt cu mine, incerc sa ma conving sa nu cad prada tentatiei de a termina cu orice pret. Ma bucur mult ca exista autocarul in care ma pot sui oricand daca nu mai pot. Dupa cateva curbe largi apare majestuos mult asteptatul pod peste Dunare, trecem, savurez momentul. Imediat dupa alt punct de regrupare.
Nu pierdem timpul pretios, nu este bine ora pranzului si deja ne luptam cu Dobrogea. Daca pana la Dunare drumul te invita sa il pedalezi, parca a fost facut pt asta, cum treci podul, vine vantul din fata si pantele si incepe greul. Dar nu chiar imediat, inca mai sunt cativa km cu pante mai domoale, iar vantul e taiat de baietii de nadejde din pluton. Cand incep insa pantele, pentru mine incepe greul. Cum incec sa cresc un pic viteza, cum simt ca fortez piciorul, si raman usor in urma. Un baiat ma vede chinuita si sta cu mine multi multi km, ma tine de vorba, imi taie vantul. Ne reintalnim cu ceilalti la opririle din 15 in 15 km. Ma hotarasc sa numar pantele. Prima este cea mai parsiva, abrubta la inceput si foarte lunga dupa, dureaza o eternitate. La un moment dat ma uit la kilometraj si am 7 la ora. Ma gandesc apoi sa nu ma mai uit Cum ajung sus ma opresc si ii fac o poza.
O vale frumoasa, inca o panta si iar ma regrupez. Merg usor usor sa nu imi stric ceva la picior. Schimb mereu vitezele, e destul de greu, am degetele alunecoase si amortite. Ma uit la ceas si ma gandesc ca e inca devreme, soarele e inca tare si sus deasupra capului. Pe la nr 5 sau 6 pierd numarul pantelor. Pe marginea drumului este o banda de asfalt proaspat, soarele bate tare de sus, si mi se face teama sa nu ametesc, ma opresc des sa beau apa. La un moment dat vad in zare pe panta pe cineva care urca pe langa bicla. Un baiat cu o bicla foarte grea, dar nu vrea sa renunte. Merg si eu pe bicla pana ajung langa el si apoi urcam impreuna pe picioare. Ne intalnim mai multi, aflam ca va fi un punct de alimentare in 5 km. Urmeaza o panta grea, insa dupa ce o urcam dupa cateva sute de metri dam de punctul de alimentare. Ma trantesc in iarba, mananc batoane si imi trag sufletul.
Organizatorii formeaza un pluton de mtb-isti si se pleaca impreuna la drum, in ritm incet, si cu multa voie buna. Eu cu piciorul meu totusi nu reusesc sa ma tin de ei, dar ma hotarasc sa aman renuntarea cat pare posibil. Incep sa atac pantele singura. Gasesc un ritm, de melc, dar functioneaza. Cu bucurie ajung din urma plutonul la urmatoarea oprire, insa iarasi nu pot tine ritmul cu ei. Imi regasesc ritmul meu, il regasesc si pe baiatul cu bicla grea, si mergem iarasi impreuna. Iarasi regasim plutonul, sunt extraoridinari, nu se grabesc, se asteapta si se ajuta. Umbrele au inceput sa se lungeasca, doar imi reumplu bidoanele cu apa si o iau inainte, vajaie masinile cu viteza si vreau sa stiu plutonul mare in spate, macar de-as ajunge cu ei pana la Kogalniceanu, unde se fac 2 benzi.
Aflu ca mai e putin si se termina dealurile. La o panta vad in vale salvarea mea, o caruta, masinile incetinesc sa o ocoleasca si scap si eu de vajaieturi si sperieturi. Ajung caruta, nu o depasesc, conversez un pic cu oamenii din ea si incepe o panta. Calutul, cu caruta plina, ma depaseste grav (ma consolez doar cu gandul ca nu vine de la Bucuresti), insa ii ajung iar din urma la vale si de data asta ii depasesc. In curand ajunge si plutonul din urma, incerc sa stau cu ei, insa nu reusesc. Ma hotarasc, nu mai vin altadata atat de neantrenata.
Bucurie maxima, din sens opus vine comitetul de intampinare din Constanta. Baietii sunt geniali, aplauda pe toata lumea care a ajuns. Ma ajuta sa stau si eu in pluton. La un moment dat vreau sa ma opresc, dar nu se poate, trec pe langa autocar si oamenii ma incurajeaza. In capul pantei dam peste alt baiat care luase o ultima pauza. Constanteanul inimos care m-a ajutat pana aici preda stafeta baiatului din iarba. Ne intelegem perfect din prima: la vale e simplu, la deal e greu. Umbrele sunt lungi dar gasim de undeva puterea sa terminam si ultimii km, iesim de pe banda dubla, scapam cu chiu cu vai de Lumina, fara pene si nespulberati de microbuze, de gropile din Navodari, trecem podul, si vedem marea, ne reintalnim cu toata lumea si facem cunostinta (eu si baiatul care am facut impreuna ultimii 30 de km…)
Tirul se umple varf cu bicle, autocarele cu ciclisti. Seara tarziu ajungem in Bucuresti, unde gasim biclele aliniate in parcare (multumiri anonimilor care le-au descarcat din tir-ul pus la dispozitie de Edy Spedition) si plecam tot in pluton pe la casele noastre. Totul a fost impecabil, multumesc sponsorilor si organizatorilor: ProSport, Lucian Mandruta, Geo Batesaua a fost o tura splendida!
•
Cateva carti poate cam serioase, insa mi-au placut:
“Zoomenirea“, Desmond Morris (de acelasi autor Maimuta Goala, despre care am mai scris aici). Mi-a prins foarte bine ca am citit-o inainte de vizita la NY – orasul cu mai mare densitate umana din State, a fost la un moment dat si cea mai dens populata zona de pe glob.
“The Theory of the Leisure Class“, Thorstein Veblen. A fost un chin sa o citesc in engleza, textul este disponibil aici. Sper sa gasesc si varianta tradusa in librarii.
E fascinat sa gasesc societatea de consum explicata atat bine cu mai mult de un secol in urma. M-a minunat ideea ca societatea in care traim este un produs direct al naturii umane. Exista influenta media, dar se bazeaza pe pornirile noastre ancestrale. Ce va urma? nu se stie, insa cei pe care i-am intrebat sunt de acord la unison ca nu se poate trece la alt sistem pana cand nivelul de trai nu este suficient de mult timp ridicat incat oamenii sa se gandeasca si la altceva decat la capra vecinului (sau pana cand nu va mai ramane nimic de consumat). Nordicii par sa fie deschizatori de drumuri.
Din aceeasi tematica am citit mai demult “Societatea de consum“, Jean Baudrillard.
•
Zgribulita si adormita de atata ploaie, imi aduc aminte de vremuri mai bune. Instantanee velo din vacanta, pe o vreme perfecta de pedalat ….
•
Ca antrenament, pentru ca ma bate gandul sa ajung la prima evadare, si cum mi s-a povestit de atmosfera incarcata de energie de la deja traditionalul mars de 1 mai al velorutionarilor catre mare, am vrut sa insotesc anul acesta plutonul pe 30-40 km, urmand sa ma reintorc in Bucuresti, si poate la anul, mai bine pregatita, sa incerc intregul parcurs.
Zis si facut, de 1 mai, la 9 dimineata, cu bidonul plin de apa si 3 bagete de susan la mine, pe mtb, in Parcul Circului. Atmosfera incredibila, peste 230 de oameni entuziasti gata sa porneasca la drum. In curand a ajuns si amica mea Catalina, ce urma sa ma insoteasca in acest scurt antrenament. O surpriza placuta, erau prezenti foarte multi dintre oamenii pe care ii vazusem cu cateva zile inainte la costum pe bicicleta.
Am pornit in curand, in directia Branesti, primii km s-au evaporat pur si simplu. Am incercat sa gasesc si alti amatori de o intoarcere rapida, dar toata lumea vroia sa mearga pana la capat.
Read more »
•
Ziua buna se cunoaste de dimineata: trezita usor mai devreme decat de obicei, am participat la prima defilare pe bicicleta in tinuta business – se poate, chiar si in Bucuresti
Cateva poze de la eveniment:
http://www.len.ro/photo/20100429-business-pe-bicicleta/index.html
Si site-ul oficial:
http://www.businesspebicicleta.ro/
•
i am not an expert in history, but i think that studying it we can observe various models of societies, usually a model being in time changed with another, and exception the usual despotic regimes (that never had a long life), the models used improved in time. there were all sorts of experiments, from old Greek democracies to feudal empires, primitive capitalist societies and communism.
one thing communism tried to do is to solve the people problem by solving equally the basic needs of all society members. it was an interesting model in theory, but a very bad one in practice. even it took quite a while, it was obvious in the end that it was an utopia, that people were not generally happier than in other models currently available, and of course people changed it.
now in Romania we are fast adapting to a consumer society, making the change fast forward. it has some curious effects this transition from one extreme to another, change being many times faster than in western world. the perspective is different. but people embrace gladly that rat race of consumerist society, working, spending, watching tv, working, again spending, again watching tv. some people are happy, having the freedom they did not have before, some people start wandering what is the purpose of all that effort, if you never get satisfied and truly happy. but the model is good, there are countries that for hundred of years live in a consumer society, and up to know to my knowledge there were no revolutions that changed this model.
so what’s up next? hoping that one day all inhabitants of this earth will live in a democratic society, will have a house, a car, washing machine and vacuum cleaner and go at least twice a year on holiday?
i think that a simple calculus based on the resources available gives shortly the answer that this is impossible. this idea may have been a bit strange a few years back, but lately, with the world financial crisis, people are putting to themselves a lot of questions. it is easier to accept now that we are depleting earth resources at a rate higher than ever.
the way i see it is like we are all on a trip, in a fast train going forward. the view is nice on the window, the people are nice in the compartment, everything is going well, we are all in fashion every day and we never get bored. but here is a big wall in front of us. it is not yet in the line of site. but we are going towards it and the train is going faster and faster. this train having everybody on board, is a huge mass with a huge inertia.
one day we will be able to see clearly the great obstacle in front of us. and we will push the breaks. but the train is so heavy, it is quite possible that if we wait until then, there will be not enough time to stop before hitting the wall.
i wander then what can we do, so that we don’t get there. and one thing that came to my mind is sustainability, achieving a point where our actions do not change the the balance of the environment, so that our way of living can be extended and perpetuated indefinitely.
•
M-au lovit din mai multe directii aceleasi idei. Cum de prea multe ori confundam un simbol cu ceea ce reprezinta. Inainte de a da un exemplu, detailez mai mult “ceea ce reprezinta”, si numesc generic acest ceva “o valoare” (intr-o gandire optimista). Cateva exemple de valori: un drum, un pod, o autostrada, un prieten, un film bun, o carte, un leac, o haina, un cantec. Ne e clar ca sunt valori, si ne dam seama cel mai tare de acest lucru, din pacate, in lipsa. Mai demult m-a lovit tot acest concept cand am gasit undeva scris definitia bogatiei: cand ceea ce ai nu ai putea cumpara, cu oricat de multi bani ai avea, si a saraciei: cand ceea ce nu ai nu ai putea cumpara, cu oricat de multi bani ai avea.
O foarte mare confuzie este intre calitatea vietii si avere (exprimate in cifre). Banii sunt o conventie insa, si ascund de fapt in spate o valoare. Exista inflatie, exista deflatie (mai rar), valoarea banului se schimba, se cumpara, se asigura. Societatea de consum incearca sa ne convinga (si de multe ori reuseste) ca scopul este la final o cifra rotunda, un numar scris frumos pe o hartie sau intr-un document excel. Cat ne poate bucura un numar scris pe o hartie? Si cat un film de arta? O conversatie buna? Mai mult chiar, societatea ne indeamna sa cheltuim ca sa aratam ca detinem acea suma, si ajungem sa alergam in stanga si in dreapta pt lucruri care cu siguranta nu ne vor face sa avem o viata mai buna. Deci nu numai ca uitam valoarea, si alergam dupa simboluri, dar ca sa dovedim ca le-am obtinut, tre sa obtinem in completare alte simboluri. O cursa nebuna.
Pe opus, less is more, cum ar zice altii.
Alta consecinta a acestei confuzii, poate mai putin evidenta, este ca in activitatea noastra de zi cu zi, mai ales cand e vorba de munca, alergam ca un catar dupa morcovul agatat de un bat in fata lui, in loc sa mergem pe un drum, sa admiram privelistea, si sa ajungem la o destinatie. Ne vindem orele de munca pentru o rasplata materiala, uitam de satisfactia care poate veni facand ceva cu placere, alaturi de alti oameni, si mai ales creand valoare, lucruri utile care fac viata altor oameni mai buna, si respectandu-ne contractul social (fiecare face ce stie mai bine si foloseste rezultatul muncii ca sa isi acopere toate nevoile).
Tot la capitolul confuzii grave: ne bucuram de o crestere in cifre a veniturilor si suntem orbi la scaderea puterii de cumparare (idee de capatai in lupta electorala)
O paranteza aici. O idee “mitica” pe care am auzit-o de multe ori, legat de afaceri: si anume ca un punct de plecare implica o “idee” originala, sau pe care a avut-o altcineva, si care foarte repede este preluata si aplicata intr-o piata virgina (cum este sau a fost Romania fata de vestul Europei). Din prisma teoriei de mai sus insa, as spune ca de fapt la plecare nu este o idee, ci pur si simplu constientizarea unei valori lipsa. Iar planul de punere in practica a un mecanism pentru a suplini acea lipsa = o idee de afacere. Nu tre sa fie ceva original, poate sa fie doar o eficientizare a unei solutii existente deja. De exemplu gasirea unei solutii pentru fabricarea un produs cu jumatate din costul actual al producerii acelui produs (sau cu acelasi cost, fabricarea unui produs de 2 ori mai bun). Evident, mai bine sa descoperi o lipsa totala, atunci nu iti mai bati capul cu concurenta, cel putin pentru o vreme.
Pentru ca tot e sezon de alegeri, atac acelasi subiect si din alt punct de vedere. Suntem cu toti nemultumiti de multe probleme, printre care foarte arzatoare sistemul sanitar si lipsa autostrazilor. Acestea sunt valori care ne lipsesc, si care nu se pot crea de pe o zi pe alta. Si mai grav, sunt in gestiunea statului, ar trebui sa fie create din taxele pe care le platim statului luna de luna. Pentru ca noi asta facem, muncim, cream valori, iar o parte din rezultatul muncii noastre il dam statului, ca in teorie statul sa creeze anumite valori de care avem nevoie ca societate (infrastructura rutiera, educatie, spitale, justitie, etc. etc.) Doar ca exista coruptie si de multe ori lupul este pus in paza la oi. Si guvernantii fac doar ce este in interesul lor, si nici macar un x la suta din timp nu il folosesc sa faca ceva bun pentru cei pe care ii guverneaza, ba mai mult, ne mint in fata. De ce este posibil acest lucru, si de ce este coruptia atat de mare, de ce statul reuseste sa creeze atat de putine valori din resursele care ii sunt puse la dispozitie? Din lipsa de educatie, si a lor, si mai ales a noastra.
Solutia pe care o vad eu acum la toate aceste probleme este educatia. Educatia si a lor, si a noastra, si la orice varsta. Dar o educatie adevarata, nu memorarea de date, ci o baza de cunostinte din toate domeniile, obligatoriu educatie financiara + capacitatea de a gandi cu adevarat, de a ne pune probleme si a gasi de capul nostru solutii. Gandind cu adevarat, si cu o doza de bun simt, nu vom mai confunda valori cu simboluri. Nu mai putem fi prostiti si manipulati (la fel de usor). Iar viata noastra va fi mai buna, pentru ca vom intelege care sunt adevaratele noastre nevoi. Un pas mare inainte este deschiderea spre noi orizonturi. Limbile straine, calatoriile, cartile, internetul, cunoasterea de oameni noi. Curajul de a face tot timpul lucruri noi, de a nu ramane captiv intr-o groapa a cunoasterii. Despre aceasta insa voi mai scrie mai in detaliu, sper, altadata.
•
A devenit o traditie, si ca de obicei, din ce in ce mai multi biciclisti, desi a picat, si anul acesta, in timpul saptamanii. Tot ca de obicei, multi soferi contrariati, de ce tre sa ne astepte cateva minute, si multe biciclete frumoase. S-a plecat mai repede decat de obicei, s-a mers frumos, cu mic, cu mare. Felicitari organizatorilor, astept continuarea.
Pedalare placuta!
•
