Rodiq » Posts in 'sportive' category

Run for you life


At a comfortable pace, and not too far: James O’Keefe at TED


One Ted I reviewed these days.

Two months ago I changed my training, using heart rate intervals, thanks to a Mio heart rate watch (no chest strap required!). I noticed big changes:

–  I started again losing weight, even though my cycling and running are now at a lower intensity

–   no pain or  injury after exercising (like stretched muscles, tight calves, etc.)

–  I don’t feel tired after exercising anymore, just fresh and ready for something new

–  In time I saw big progress: in the beginning I had to revert  from running to walking for 5-6 times during the workout, to keep my heart rate interval.  After patiently exercising for 5-6 times,  I am now able to  run  all through the exercise, keeping the same heart rate interval.

And a small review of Mio Alpha 2. I like the heart rate watch very much, except that sometimes I carry also a sports watch, as Mio’s watch functions are minimal. From this point of view, the cheaper Mio Fuse Activity Monitor is more onest. Mio hardware is great, but the MioGo software has one major flaw: no share capability.  I can not post my heart rate recordings on facebook, or email them to a coach or a friend. I really hope they fix this soon.





Plantar Fasciitis Exercises

They cured my plantar fasciitis two years ago, no relapse since (and I started to run again). I have them from a foot doctor that made a study on 50 patients, and cured most of the cases in 3-5 weeks.

How they work: by relaxing, increasing the length and elasticity of the calves and Achilles tendon, so that when we walk, the fascia is not forced to stretch. When the back side of the leg is tense, the fascia is stretched and gets microtears because it is “the weaker link”. The second “trick”: making the stretches immediately when waking up, before starting to walk, so that the fascia microtears circle breaks (the leg is so much tenser in the morning).

Exercise 1

Standing up, with hands on the wall. All weight on the healthy foot. Knee, pelvis, back kept straight. Heel always on the floor. While keeping the upper body straight, bend elbows, thereby the upper body slowly gets closer to the wall, until the lower leg is stretched.
In this position remain 15 seconds. Repeat for  10 times (it takes 3-5 minutes). This is the most important exercise.

Exercise 2
Near a table, with the hands on the table, the foot like in the picture. Keep knee hyperextended and get the upper body over the tabletop. Repeat 15 times.

Exercise 3
On a step, with the weight on the healthy/other foot. Heel over the step-edge slowly sink, until the lower leg is stretched. Keep this position for 15 seconds. Repeat for  10 times (it takes 3-5 minutes).



The exercises should be repeated in the morning before walking and again 2-3-4 times in the day as needed, especially after sitting for a long time.

For 3-4 weeks, it helps wearing shoes with a little bit of a heel (2-5 cm), to compensate for too short calves/Achilles.

The original description of the exercises is here, but in German. A detailed description , also in German, here.


Move your DNA- best book I read about health

After my movement quality test, I looked more about minimalist shoes and foot health, so I stumbled upon Kathy Bowman’s book “Whole Body Barefoot: Transitioning Well to Minimal Footwear“, which I read in a blink of an eye. Then I looked about her blog and other books (that I have already read). My mind was blown away by her latest book, Move Your DNA: Restore Your Health Through Natural Movement. This I consider the best book about health that I have ever read. And one that turned up side down and made me reconsider everything I knew on the subject. To the point that I could not help bring the subject about in any conversation that I had. So not to bring that any more into the discussion, as it is so full of meaning that is impossible to resume, I thought best is just to write this post about the book, and if you are curious, please read it. Or listen to the audiobook, marvelously read by the author.

Gray Cook’s unit tests for body movement quality


Debugging and optimizing the movements involved in running and cycling is a constant need that I have, in the quest to enjoy and progress, pain free, with these  sports that I like. Browsing the internet for new perspectives, I found about, while looking at ideas from Tim Ferris and  Stuart McGill, about a inovative guy named Gray Cook. He was warmly recommended for injury prevention strategies. I looked a few videos on youtube, and decided to read his “Movement” book.

His other famous book, “Athletic Body in Balance“, seemed more advanced, I saved it in my “wishlist”.

The ideas in the book impressed me a lot. As a IT person, I was extremely suprised to see an algorithmical and test driven aproach to the general quality of human movement. The book explains  in extraordinary detail the importance of efficient body movement. And it describes so clearly the principles that one can apply when unit testing and then debugging and improving movement quality.

To have a view of the tests (that are very simple, but the philosophy behind them, explained in the book, has many levels and subtilities), I found some examples on youtube:

Functional Movement Screen:

Self Movement Screen:

Selective Functional Movement Assessment – SFMA:

In my case, I took the time to demonstrate my “unit test” to professional people that know my training history, and already started appling a “patch” at current version. It is not time yet to draw any conclusions, but the feeling that I have is that I choose to follow a very promising track to improve myself. The book explais this in depth, the test is just a test, what to do with the results depends on each person specific case and probably requires input and work with skilled profesionals from other “departments” (physical terapists, coaches, kinetoterapeuts, doctors, osteopaths etc.). So I am looking forward to my improved future version 🙂

Cu caiacul prin padure


6 dimineata, sambata, suna ceasul. Am sarit din pene (cum zic nemtii), mi-am luat echipamentul cat pentru 3 ture si val vartej am plecat de-acasa. Am gasit masina cu barca pe ea, o minunatie facuta dupa planuri canadiene, din lemn tratat cu fibra de sticla si lacuit, ne-am regrupat si am pornit in directia Oltenita. Era inceputul.

Supectam, dupa experienta de anul trecut, ca tot somnul imi va dispare imediat ce ajung pe apa. Pana sa ne strangem toti am distribuit optim bagajele in caiac, apoi le-am scos, le-am redistribuit, le-am scos iarasi, am luat aparatul, am facut poze, am pus aparatul la loc, iar l-am scos, am rearanjat. Parca incapeau toate, ca la lansarea pe apa Argensului sa capitulez si sa dau un bagaj in alta barca.

Fara vant din fata, fara pericol de ploaie, fara tantari, cateva raze de soare caldute. Si multe barci de toate felurile: caiace de tura, sau mai rapide, elegante sau practice, cateva canoe, un caiac home made dupa planuri, un caiac gonflabil, si unul foldabil. Eu ca si data trecuta in cel galben si sprintar.   Am purces cu mic cu mare la drum intr-un ritm perfect dupa o iarna prea lunga.

Am padelat cu pofta, cu scurte pauze si regrupari, poante si povestiri. Nici nu stiu cum a trecut timpul, am cotit, si deodata ne-am trezit in padure…

Crengute, viraje bruste, deodata viraje foarte bruste, stanga, dreapta, trante cu crengile, frana, marsarrier, avant, stanga, ambuteiaj. Depasire, cedeaza trecerea. Semnal. Buf cu padela in copac.  Distractie 🙂 Rabdare. Frana, stanga, mult stanga, dreapta, si mai mult stanga. Poteca alternativa. Copaci mai multi. O poienita inundata! Pasari. O cascada artificiala si curent puternic. O bariera de copaci. Stanga, dreapta, stanga. Mi s-a facut foame 🙂 Si nu am acces la aparat…

Cu grija suntem dirijati de organizatori pe culoarul navigabil si acostam pe o insula  verde rupta dintr-o carte cu povesti. Abia ne scoatem straturile si ne intindem la soare. Suntem serviti cu cea mai buna placinta ever, pregatita cu o zi inainte special pentru noi. Deja focul e gata si se pregateste ceva extrem de bun de mancare.

Timp pt povesti si test drive. Incerc si eu pt prima data o canoe. Not bad at all. E drept, este o canoe speciala, foarte usoara, cu eleganta nobla a lemnului si manevrata cu multa tehnica. Eu doar testez senzatia de padelat, si ma apuc de poze.

Urmeaza delicatesele:  ciuperci umplute, cartofiori in coaja, peste la gratar, si cate ceva serios si pentru cei mai carnivori dintre noi …  apoi timp de o siesta, si de inca un test drive.

Pornim in formatie la drum, iesim pe Dunarea cea larga. Soare, vant din spate. Plutind pe o coaja la suprafata suvoiului de apa, respir senzatia de libertate.

O tura perfecta, un inceput de primavara minunat, organizatorii s-au intrecut pe ei insisi, jos palaria!













Reminder pt la anul

Sa particip, macar 2-3 zile, la TID (TID 2012 tocmai s-a incheiat):

TID = turneu internațional de caiac, canoe și canotaj organizat pe Dunăre în lungime de aproximativ 2516 km. Pornește din Ingolstadt, GERMANIA, și se termină la Sf. Gheorghe, ROMÂNIA

nu am mai scris de mult

Mi-a fost adus aminte, asa ca remediez 🙂

A fost o vara plina, am lucrat cu spor si am iesit aproape in fiecare weekend din oras. Dupa triathlonul fara asfalt am  experimentat: citit, relaxare si activitati sportive mai putin solicitante pt picioruse: caiac (pe lac, pe Dunare, pe mare, printre stanci, in valuri), inot (toate stilurile, pe sub apa, snorkeling, scufundari) si un pic de bicicleta.

Recunosc, nu mi-am facut tema de vacanta la germana (despre aceasta insa, voi reveni).

Ah, si nu in ultimul rand, m-am uitat la olimpiada. Mi-a placut la nebunie si notez un moment de cotitura in evolutia tehnlogiei: s-a vazut mult mai bine olimpiada pe net decat la televizor (pe care nici nu il am de altfel).

Pe Dunare de la Giurgiu la Oltenita

Am aflat despre tura de la prietenii care au fost de 1 mai, si de atunci asteptam cu nerabdare urmatoarea iesire, sa vad si eu cum e. Curiozitatea nu imi dadea pace: oare cum e sa padelezi pe Dunare? Ce inseamna sa parcurgi 30 km intr-o zi, e mult, e putin? E greu sau e usor? Seara, cat sunt de suparatori tantarii? Cum e fara caiac sit on top? Cat e de cald, si cat de tare arde soarele? Intrebari care in sfarsit urmau sa primeasca un raspuns.

Deci totul a inceput cu o zi inainte, mai exact pe langa carboloading (adica o zi in care mananc fusilli si cartofi prajiti fara sa imi fac multe griji) a fost si hidroloading. Apa, apa, si iar apa, de dimineata pana seara (nu “lichide” … ), pana am ajuns sa ma simt “un sac plin cu apa”.

Dimineata, trezirea la 5 si jumatate, exact atat de dureroasa pe cat anticipasem…. Ne-am adunat de prin oras si directia Giurgiu. A trecut imediat timpul, a urmat o tentativa de trezire pe baza de cafea, cu efort am tinut pleoapele ochilor ridicate pana am ajuns la Dunare, moment in care am uitat si de nesomn si de oboseala. Am facut cunostinta cu oamenii, am facut un test scurt de caiac, dupa o sedinta tehnica (urma sa trecem pe sub Podul Prieteniei de la Giurgiu, unde apele sunt mai involburate), deja la 9 dimineata eram pe apa, 13 oameni, 6 caiace, o canoe si o frumusete clasica din lemn lacuit.

La racoarea diminetii, pe un canal, a urmat acomodarea cu linistea naturii. Doar apa si maluri impadurite cat vezi cu ochii. Nici urma de structura facuta de mana umana. Parca padelam pe un fluviu intr-o tara pierduta de lume, nu la o ora de betoanele rascoapte de Bucuresti. Incet incet am inceput sa imi aduc aminte ce vazusem cu o seara inainte pe youtube (ce bine mi-au prins linkurile date prieteni…) mainile relaxate pe padela, invartit din torso la fiecare miscare, miscari usoare si fluide. Multe pauze de regrupare. E de bine, nu sunt nici rapida, nici lenta. Undeva la mijloc. Am profitat de lumina piezisa a diminetii sa merg pe langa mal la umbra bogata a copacilor. Nici nu stiu cum a trecut timpul, am iesit de pe canal si ne-am vazut pe Dunare. Pe fluviul Dunarea. O masa imensa de apa si noi microscopici plutind deasupra, dusi de curent. Imediat a venit si podul, nici n-am avut timp sa imi fac griji, abia am facut o poza, si am ajuns la piloni. Relax, take it easy. Am lasat oameni mai experimentati in fata si usor am trecut si eu. Gata, aventura a inceput.

Am inghitit o gura de apa rece, si am dat tare la vale. Simteam cum dispar usor usor toate stresurile si incordarile. Am gasit curentul si m-am lasat dusa de apa. A urmat repede si prima pauza pe o insulita. Si confruntarea cu inamicii, tantarii nemernici, ce asteapta parsivi in umbra. M-au capsat prin toate hainele dar am invat repede lectia, e mai bine in soare, infofolita bine sa nu ma prajesc.

Si iar pe apa, m-am imprietenit destul de repede cu barcuta mea care s-a dovedit foarte de incredere: sprintena, tine drumul drept, doar o idee neastamparata, asa, cat sa nu ma plictisesc. Si am ajuns si la al doilea popas, pe o insula mai smechera: plaja larga, si multi arbusti din loc in loc, suficient de departati sa tina tantarii departe dar mari cat sa arunce un pumn de umbra salvatoare. O reincarcare de baterii bine meritata. Deja am inceput sa ne simtim corpurile obosite, usoare plangeri despre brate, umeri, degete, insa nu prea eram noi genul sa ne plangem prea mult. A fost doar o scurta verificare, sa ne convingem ca pt nimeni nu e floare la ureche. Mai ales ca eram majoritatea la prima tura lunga.

Soarele a inceput sa o ia pe panta la vale, si am trecut iar la padele. Usor vant din fata, a urmat o portiune mai dificila, cu valuri si fara opriri (de unde si expresia “valurile Dunarii”), insa la un moment dat a aparut o insula, s-a oprit vantul si am dat de un curent puternic si simteam ca merge barca singura. Minunat.

Dupa cateva tatonari am ajuns la punctul de campare. Noi ne-am trantit pe jos franti de o oboseala, iar organizatorii s-au apucat de treaba. Nici n-am respirat bine ca focul era deja in toi, ciaunul deasupra si ciorba de peste in primul clocot. Eu abia am apucat sa imi pun cortul (= “adapost strategic anti tantari”) si masa era deja pusa pe o canoe rasturnata transformata in masa. S-au luptat ceva oamenii sa o aduca aici, dar a meritat …

A urmat cea mai buna ciorba de peste pe care am mancat-o eu vredata, asezonata cu ardei iute de credeam ca iau foc. Simteam ca imi cresc aripi pentru a doua zi. Un gratar si un pahar de vin, ce iti poti dori mai mult? Si totul organizat impecabil. Organizare de nota unsprezece. Dupa o zi extraordinara, m-a luat prin suprindere masa delicioasa. Oamenii nu numai ca stiu sa ne duca cu cu caiacul pe Dunare, dar si ce bucatari…

Nu mult asteptati, au venit si tantarii cei hotarati, am trecut la doua straturi de haine si trei randuri de Autan, mi-am gasit un locsor langa foc si stat la povesti pana tarziu in seara… La un moment dat si tantarii au obosit si s-au dus la culcare. Am aflat ca ma speriasem degeaba, 30 de km pe vreme buna, in sensul apei, fara vant tare din fata, se fac relativ usor. E drept ca ajuta mult si caiacul, cu cat are o alura mai sportiva, cu atat mai bine. La TID etapele sunt de 40 de km pe zi si sunt oameni care fac tot in aprox 2 luni tot parcursul Dunarii. Un om antrenat intr-un caiac bun poate parcurge intr-o zi 100 de km pe Dunare la vale. Cum si noi eram majoritatea la prima tura, si ne-am descurcat admirabil, o tura de genul acesta e de incercat fara nici o grija. Tantarii sunt singura pb, dar se rezolva cu 2 straturi de haine (din care macar unul gros…) si multe randuri de autan. Cu greu m-am rupt de langa foc si m-am dus la culcare… m-am mai luptat cu tantarii si in vise si parca dintr-o data s-a facut dimineata.

Cum ies eu din cort, surpriza …. Pe canoea rasturnata masa era deja pusa. Parca eram la hotel de 4 stele all inclusive, in sensul cel mai bun al cuvantului. Din ibric se ridicau aburi de cafea cu “alintaroma”. Am ramas praf, nu mi-a ramas decat sa ma asez si sa ma bucur de un mic dejun copios.

Si gata, am ajuns din nou pe apa. Suspectez ca da dependenta, ca abia asteptam momentul, in ciuda durerilor din umeri si din brate, care oricum m-au lasat usor dupa incalzire si un pic de stretching. Ma simteam mult mai viteaza si mai “experimentata” decat in dimineata de dinainte. Dunarea, la fel de frumoasa si linistitoare.

Cand sa ma duc insa unde e apa mai mare, si-a facut aparitia o nava de pasageri din amonte, cu viteza destul de mare. Asa ca m-am adapostit mai pe langa mal si am avut grija la valuri. Barjele sunt mai prietenoase, fac valuri potolite, dar vasele de pasageri, mai ales cele care merg la vale, sunt frumoase dar mai agresive …. Ne-am rasfirat pe cursul apei, fiecare in ritmul lui, cu atentie la traseu si la trafic. Am mers mai grijulie decat cu o zi inainte, cand eram foarte aproape de cei experimentati… Si nici nu stiu cum s-a facut ora mesei. Nici nu apuc eu sa cobor bine din barca, si masa, evident, era deja gata…. Tocanita cu legume, dupa doua zile de mers in salbaticie, stateam si ma uitam la mancarea aia buna cu ochii bulbucati (fara sa zabovesc prea mult). Evident, doua portii… Oamenii dupa ciorba de peste, avusesera timp si putere cu o seara de dinainte sa prepare la ciaun si bunatatea pt a doua zi ….. Singurul avantaj pentru bucatari cred, dupa atata stat in fum pe langa foc, e satisfactia ca desi tantarii tot ii pisca, stramba grav cand dau de gustul de afumatura… Ce sa mai zic, nu mai zic nimic. Atata efort si ospitalitate, cu dragul de a arata si altor oameni cat de frumoasa e Dunarea, jos palaria.

Cu puterile refacute dupa o masa buna si o cafea tare, am luat-o din nou la vale, cu regretul ca nu mai e asa mult si ajungem… Aproape de final un popas la o plaja frumoasa, o baie racoritoare, si am plecat direct catre portul Oltenita. Recunosc, se vede ca ne apropiem de civilizatie, barci cu motor, muzica data la maxim, valuri, pescari care pun plase de-a curmezisul, un ocol al unei zone de turbulente, asa, numai cat sa apreciez mai bine linistea de pana atunci.

In port abia apucam sa ne luam ramas bun si plecam cu microbuzul sa ne luam masinile de la Giurgiu. Niste oameni cum mai rar se gasesc la noi, nu cred ca au timp sa se gandeasca de ce nu se poate face una sau alta, ca sunt prea prinsi cu treaba … M-am simtit extraordinar si abia astept sa ajung si data viitoare!

dupa mult timp, prima accidentare

Am aflat azi, urmeaza cel putin 2 sapt de “vacanta” . Dupa 300 de km pana la mare, o prima evadare frumoasa si primul triathlon, 2 saptamani de pauza nu suna chiar asa rau.

Ce am mai aflat cu aceasta ocazie:

– cat e de importanta hidratarea, multe din intinderile musculare si tendoanele inflamate apar/se agraveaza pe fond de deshidratare.

– ca dupa un exercitiu fizic intens strechingul e bun nu numai pt a pastra elasticitatea muschilor, dar mai ales pt a calma si relaxa musculatura incordata. Foarte usor, fara a forta, doar cu efect calmant. Dupa efort de cateva ore, strechingul este un must.

– ca la bicla, mai ales ca nu am spd-uri, sa fiu atenta nu numai la genunchi, sa se miste intr-un singur plan, dar si la cum sta piciorul pe pedala (drept si nu chiar pe varful piciorului).

– ca exista pe net niste video-uri foarte cool cu exercitii de stretching, printre care:

Fara asfalt 2012, primul meu triathlon

Acum doi ani am aflat despre Fara Asfalt, dupa ce avusese loc prima editiei, si mi s-au aprins niste beculete: ieseam mult cu bicla in weekend, mergeam la bazin din cand in cand, si mai nou incepusem sa alerg in parc.  Mi-am zis ca este facut special pentru mine. Doar ca nu stiam sa inot crawl, asa ca m-am ambitionat si am invatat. Anul trecut  am  fost urmarita de ghinion, o accidentare la glezna cu putin timp inainte si nu am putut participa decat la proba de inot, ca stafeta. Anul acesta am avut mai mult noroc 🙂 Am inceput din ianuarie alergarile, intr-un ritm de melc, urmand c25k, un plan de antrenament consacrat, am slefuit pe alocuri tehnica la inot iar pt  bicla m-am multumit ca antrenament cu mersul la mare si cu prima evadare.

Am plecat la drum cu Alina si Marius, toti trei la primul nostru triathlon, plini de entuziasm si nerabdare. Dupa o saptamana grea am ajuns in 2 mai la miezul nopti, ne-am luat kiturile de participare si abia la unu noaptea am adormit, doar ca sa ne trezim la 7, inainte sa sune alarmele, pentru un bol de paste si pt a ajunge din timp la start.

Dupa ploile din ultima vreme si impresiile de pe facebook parea ca va fi, ca anul trecut, o mare noroiala, ma pregatisem sufleteste pentru inghetat in apa, alunecat pe stanci umede si tratament complet cu argila calitate superioara. N-a fost asa, inainte de concurs a iesit soarele, s-a oprit vantul, dimineata in golful mic din 2 mai  atmosfera era electrica. Si inima mea batea tare tare, mai ales ca mi-am dat seama in dimineatea concursului ca imi pierdusem casca de bicla si mai mult ca sigur urma sa fiu descalificata

Noroc cu prietenii care m-au luat sub aripa lor, un telefon si baietii extraordinari de la Aventuria au scos ca niste magicieni o casca special pt mine. Mi-am aranjat bicla, m-am regasit cu stafeta de alergare (urma sa fiu si intr-o echipa Smartatletic, mi-a placut mult prea mult experienta de anul trecut), am intrat de incalzire in apa, si gata pt start. Trei, doi, unu … buluc maxim, si deodata ma luptam cu respiratia si cu apa inghetata. Noroc cu experienta de anul trecut, neopren + 2 casti una peste alta, plus atentie maxima la orientare. Urma sa ocolim prin exterior stabilopozii, pornind de la zona de corturi, asa ca am tinut-o frumos din reper in reper, in linie dreapta, ignorand gramada cea mare care a luat-o mult in larg. Minune, nu mi s-au aburit nici ochelarii, si cand am vazut ca reuseam sa inot crawl in conditii de concurs mi-a crescut inima de bucurie (anul trecut am inotat numai broscuta …. una foarte zgribulita).

Dupa stabilopozi, parca eram singura in mare, nici o baliza la orizont, doar o barca neagra undeva departe. Urlu la baietii din caiac: “tura scurta”? ei “barca”! eu “tura scurta”! ei “la barca, la barca”. Ma impac cu ideea (barca era undeva departe)… si plec mai departe. Dupa barca, linie dreapta spre mal. Mai usor cu orientarea, si am trecut iar pe crawl sustinut. Doar ca malul statea pe loc. Eu iar crawl, malul iar pe loc… Dupa o vesnicie, ies din apa, dau stafeta, sunt incurajata, si ma tarasc buimaca spre tranzitie. Imi gasesc imediat prosopul cel in o mie de culori, incep sa frec nispul de pe picioare, calculand in acelasi timp cat nisip s-ar strange daca as sari in ligheanul cu apa pregatit strategic de un concurent cu 3 locatii mai la stanga (un om inspirat), imi pun tape la tendonul lui achile, apoi hainutele, torn un pumn de crema de soare in palma si o iau din loc.

Sunt placut surprinsa de senzatia de racoare data de costumul ud de inot ramas pe mine pe sub haine (imi tot faceam eu griji  inainte de concurs pe tema asta…), nici vorba de discomfort, ci dimpotriva. Inghit cu greu un pahar de  energizant si o iau intr-un ritm incet pe faleza spre vama. Valuri, mare, stanci, nisip, soare, imi era greu dar  ma gandeam cat de mult o sa imi lipseasca traseul acesta cand ma intorc la Bucuresti. Fericire maxima, piciorul drept nu da nici un semn de durere, nici macar nu simt o urma de discomfort. Dar ma hotarasc sa nu pushez. Sunt depasita de foarte multa lume, oricum m-am invatat cu ideea, de la prima evadare… Cand nici nu trecusem bine de primul rand de stanci vad concurenti venind in viteza maxima din sens opus – ups… oftez si continui ca asa-i in viata… Ma salut cu Alina care ma depaseste, apoi o depasesc, apoi ma depaseste iarasi, si incepe sa se indeparteze in zare…. Ma uit la apa albastra, la pescarusi, respir adanc si alerg cu pasi mici, doar sa nu merg la pas.

Pasi mici si atenti, pana cand deodata vad Vama. Bucurie maxima. Aici imi ofer cadou un moment de respiro, iau la pas toata urcarea spre pescarie, sus iar un pahar de energizant, chinuit caci ma inec in continuu, dupa care raman fara respiratie, de data aceasta din cauza privelistii. De sus marea este incredibila, alerg prin iarba, pe langa un lan de grau, peste tot maci si flori de camp. Ma depaseste si Roxana cu zambetul pana la urechi – iesise cu bine din apa si nici nu ii venea sa creada. Pe final ma prinde oboseala, mi se facuse sete si ma gandeam sa iau o pauza cum am ajuns pe plaja din 2 mai. Insa parca imi aud numele dus de vant din departare, ma apropii si imi dau seama ca auzul nu imi joaca feste, chiar se aude “Hai Rodica! Hai Rodica!” Renunt la pauza si maresc ritmul, bucurie maxima, prietenii mei au venit si ma incurajeaza. Prind aripi!  Pentru mine finishul de la alergare conta cel mai mult, stiam ca de aici sunt sanse foarte mici sa nu termin.

Ajung iar buimaca in tranzitie, imi arunc iar niste crema de soare in pumn, iau bicla si urc la pas faleza. Imi pun manusile si o iau din loc. Senzatia de sfarseala din mine ma ia complet prin surprindere. Ma uit la kilometraj, 10km la ora. Si mi se pare ca dupa cat imi e de greu, ar trebui sa vad macar 20…  Un drum de pamant prin camp, dar parca urc o panta. E si un pic de vant din lateral fata, poate e de la asta. Sau poate nu vad eu bine si chiar e o panta. Imi e frica de picior sa nu inceapa sa ma doara, asa ca nu pushez. Ma depasesc in continuu alti concurenti. Foarte multi cu numere de la tura lunga… Imi repet ca o mantra “ma lupt doar cu mine, vreau doar sa ma depasesc pe mine insami” si tin ritmul meu de melc. Surpriza, iar ma depaseste Alina. Nu inteleg, era cu mult inainte la alergare, dar imi aduc aminte ca eu n-am mai schimbat echipamentul.

Cand credeam ca nu se mai termina campul, drumul schimba directia si ma trezesc intr-o vale inverzita si inflorita coborand o panta dulce. Deodata simt ca imi vine puterea in picioare, si incep sa pedalez cu forta. Si cu atentie, caci vad multe pietre colturioase.  Am doar  2 atmosfere in cauciucuri asa ca ocolesc cu grija pietrele sa nu fac pana. Si parca nici cei din spate nu ma mai depasesc atat de usor. Pe masura ce inaintez in traseu ma fura peisajul, zone cu pamant rosu si arbusti uriasi rosii ca de pe o alta planeta, urcari si coborari, umbra de padure, flori, ciripituri, si multe puncte de alimentare. Multe urcari si coborari. Schimb in continuu sa pastrez cadenta mea preferata, piciorusele mele se invart ca ale unui hamsteras si degetele sunt mereu pe schimbatorul de viteze, ca si cum as canta o melodie la un instrument..  Ajung foarte des pe foaia mica si incredibil de des si pe pinionul mare. Spre mijlocul traseului o panta pe asfalt care nu se mai termina. Mai sunt inca vreo suta de metri de panta, deja sunt pe viteza cea mai mica, trec la pushbike (un termen pompos pt “ma tarasc incet la deal pe langa bicla sprijinindu-mi jumatate din greutate pe ghidon”). Golesc cu pofta bidonul de 1l de pe cadru, nu mai opresc la punctul de alimentare din varf, unde il salut pe Marius, care tocmai si-a terminat de reparat cauciucul, si o iau la vale.

Eu sunt de obicei tare fricoasa la vale, insa de data asta panta nu e atat de abrupta, drumul fara pietre, si eu atat de obosita incat ma opresc din pedalat si ma las sa plutesc fara sa pun frana, sute si sute de metri. Zbor printre lanurile verzi, cobor pe langa  un lac albastru pe dreapta si un deal verde pe stanga, deasupra stau agatati cativa norisori pufosi incredibil de fotogenici, apas virtual pe click si pastrez imaginea in memorie. Intr-un final panta se termina dar am in continuare energie, prind viteza si pentru prima data depasesc si eu din cand in cand.  Nici nu stiu unde au disparut ultimii km, deodata sunt in Limanu, apoi pe camp si gata, trec asfaltul si o iau la vale pe faleza, la finish.

Nu am cuvinte.  3 probe, una mai frumoasa decat cealalta. Nu ma asteptam sa imi placa atat de mult. Simt o durere usoara in calcai, si cu bucurie constat ca e doar o taietura, probabil de la iesirea pe bolovani din apa. Dupa finish, eram la  bere, vine si unul din ultimii concurenti, toata lumea se ridica in picioare si il aplauda …. incredibil. Echipa mea a terminat, suntem in rezultate si foarte mandrii de noi. Alina sampanie, Andra sampanie,  Anka sampanie, Ihlan sampanie, Ioana sampanie,  Roxana sampanie, e minunat…

Urmeaza doua zile bine meritate de relaxare. Ba chiar luni dimineata, in drum spre plaja, ajung si la masaj, la o rusoaica din Chisinau mutata de curand in 2 Mai, e dureros, dar apoi am senzatia ca sunt usoara ca un fulg…

Organizarea absolut impecabila. Nu pot sa ma gandesc la nici o problema. Incredibil de multi voluntari cu nopti nedormite au stat in soare pe traseu sa ne dea un pahar cu apa si sa tina la distana masinile. Rezultatele partiale printate chiar in seara concursului. Tricouri si medalii pentru toata lumea. Traseul marcat foarte bine, de multe ori am fost singura si m-am descurcat, n-am auzit pe nimeni sa se fi ratacit. Nu imi dau seama cum s-ar putea face totul mai bine, pt ca este deja perfect.