A fost frumos, si a inceput pentru noi participatii acum o luna, cand ne-am grabit sa ne inscriem si am prins un loc. Pentru organizatori, incepuse probabil de mai mult…

Au luat 250 oameni startul acum 2 ani, am socotit eu ca daca se va trage anul acesta  linie la 150 de inscrisi, se vor epuiza locurile ca painea calda. Ceea ce s-a si intamplat.

Pregatiri inainte nu am facut suficiente, doar o tura de o zi prin padure, de 70 km. Fata de acum doi ani  m-am echipat mult mai bine. Tot mtb (mult dintre cei inscrisi  au avut cursiere), dar un mtb usor, cu sa f moale  si slickuri umflate la  maxim. Plus alte mici conforturi: manusi, bluza racoroasa si mulata, pantaloni cu buretel, ochelari, crema cu factor 50, borsetuta la ghidon, sa nu am rucsac in spate.

Cu o zi inainte am trecut pe carbohidrati: paine, croissanti, cartofi, mamaliga, paste, seara paste, noaptea paste, dimineata cafea. Ma simteam la start plina cu varf de energie. De neuitat atmosfera incinsa si entuziasmul nebun, la iesirea din Pantelimon, cu gandul sa ajungem toti pedaland pana la mare, depasind sirul nesfarsit de masini blocate in trafic, propulsati doar de vointa.

Bun, zis si facut, incepe pedalarea, nu inainte de a recunoaste cu mult drag fetele cunoscute de acum 2 ani dar si o multime de oameni noi. Multe masini, dar si noi multi, si cu echipaj de politie de partea noastra. Pedalam frumos, 20/ora, o vreme perfecta, soare, fara nici o sansa de ploaie. La intrarea in Islaz prima oprire, mai iau o gura de apa, imi pun manusile, timp pt o poza si am si repornit la drum. Mult mai usor decat data trecuta, imi gasesc locsorul in randul lung de ciclisti, la adapost de vantul din lateral-fata care ne-a luat oarecum prin surprindere, o data ce am iesit din primele sate. Soarele a inceput sa urce, si deja asteptam a doua oprire, care insa n-a mai avut loc… M-am ambitionat sa nu ma opresc si am tinut-o mai departe, km 40, 44, 46, … 50, sete, 55, … pana vad o tasnitoare pe margine si mai multi “de-ai nostrii” opriti in iarba, n-am mai rezistat tentatiei, am oprit si am terminat jumatate de litru de apa fara sa ma opresc. Mi-am scos si manusile (mare greseala ca nu le testasem in tura lunga, ma strangeau suficient cat sa fie mai bine fara) si am pornit mai departe. La km 60 oprirea mult asteptata iar la  km 70 prima  oprire oficiala, aici surpriza, exista un cort cu umbra, munti de apa, si muuulte portocale gata taiate rondele. Plus energizante si croisanti. Deodata nivelul de energie uuuum  sus la maxim.

Pornim mai departe, acum parca se simtea mai tare vantul, dar deja ne facusem cunostinta cu oamenii din pluton si conversatiile erau in toi. Apoi la un moment dat a venit marea liniste, doar noi si drumul si campurile de rapita. De pedale uitasem deja ca si de griji si trafic. La un moment dat ne impartim in 2, cursieristii care vroiau sa ajunga mai repede la Amara la o bere au luat-o inainte, restul am ramas impreuna, cu gandul sa ajunga cati mai multi dintre noi la Slobozia la sfarsitul zilei. Opriri mai dese, din 15 in 15 km, si nu stiu cum dar a zburat timpul si am ajuns la Drajna, unde se face stanga.

Moment magic, vantul care batea din dreapta ajunge sa bata usor si din spate si sa ne dea aripi. Zburam pe asfaltul perfect, pe langa lanurile de rapita, drumul are o usoara panta foarte greu vizibila dar foarte dulce. La un moment dat cineva din pluton observa ca mi s-a descheiat un siret. Foarte greu ma hotarasc sa ma opresc, sa nu pierd plutonul, din fericire nu ma opresc singura si usor usor ii ajungem din urma pe ceilalti.

O ultima alimentare la Lidl in Slobozia, si apoi ocolim orasul impreuna (nu singuri ratacitori ca altadata) si ajungem la rondul spre Amara. Toata lumea goneste, mai putin eu care ma stiam neantrenata, cu musca pe caciula , si ma hotarasc sa imi dozez putinul de energie pt maine. Merg incet, ma opresc la intrarea in Amara pt o poza.

La hotel, totul impecabil, garez bicla in 3 minute, recuperez rucsac din autocar, imi iau cheia, am fix timp pt un dus si cina e gata. Mancam toti portii gargantuesti si meritate. Aplaudam din tot sufletul organizatorii si sponsorii, primim cadouri la tombola. Cu greu ma despart de colegii de masa si la 11 seara adorm cu mintea confuza intre linistea pedalatului si bucuria socializarii.  Noaptea, inca un baton cu energie, fara nici o mustrare de constiinta

La sapte dimineata fix micul dejun, paream distrusi seara dar dimineata nu prea vrea nimeni sa o ia inapoi. Un mic dejun copios, o cafea tare, putina incalzire, si la 8:45 plutonul era in miscare. Se porneste tare insa incerc sa nu fortez si ajung printre ultimii la Lidl unde are loc marea regrupare.

Pornim repede la drum intins si ne prinde farmecul drumului, soarele nu e inca tare, drumul coboara foarte usor spre Dunare, si nu se misca nici o frunza. E liniste si mergem in grupulete, unii mai repede, altii mai incet. Imi gasesc intai un grup care insoteste un Brompton (ma intreb oare a mai facut vreun Brompton drumul pana la mare?), apoi ne regrupam cateva fete mtb-iste si baieti cu gecile in vant. Mergem chiar si noi mai incetii cu 23-25. Tin si eu trena pentru putin timp (micul meu moment de glorie). Ne oprim cam din 15 in 15 km, in curand si primul pitstop, ca de obicei reincarc 1.5 litri de apa. Nu am idee cati litri de apa am baut toata tura, insa nu a fost putina. Imi simt un ligament in lateralul genunchiului, si ma resimt la pulpa dreapta, imbinarea cu tendonul lui achile. Ma bucur ca am luat tape cu mine si improvizez un x pt genunchi si cu un y de la calcai imi ajut si punctul meu sensibil, tendonul lui achile. Imi dau seama ca s-ar putea sa nu pot termina astazi, si ma lupt cu mine, incerc sa ma conving sa nu cad prada tentatiei de a termina cu orice pret. Ma bucur mult ca exista autocarul in care ma pot sui oricand daca nu mai pot. Dupa cateva curbe largi apare majestuos mult asteptatul pod peste Dunare, trecem, savurez momentul. Imediat dupa alt punct de regrupare.

Nu pierdem timpul pretios, nu este bine ora pranzului si deja ne luptam cu Dobrogea. Daca pana la Dunare drumul te invita sa il pedalezi, parca a fost facut pt asta, cum treci podul, vine vantul din fata si pantele si incepe greul. Dar nu chiar imediat, inca mai sunt cativa km cu pante mai domoale, iar vantul e taiat de baietii de nadejde din pluton. Cand incep insa pantele, pentru mine incepe greul. Cum incec sa cresc un pic viteza, cum simt ca fortez piciorul, si raman usor in urma. Un baiat ma vede chinuita si sta cu mine multi multi km, ma tine de vorba, imi taie vantul. Ne reintalnim cu ceilalti la opririle din 15 in 15 km. Ma hotarasc sa numar pantele. Prima este cea mai parsiva, abrubta la inceput si foarte lunga dupa, dureaza o eternitate. La un moment dat ma uit la kilometraj si am 7 la ora. Ma gandesc apoi sa nu ma mai uit Cum ajung sus ma opresc si ii fac o poza.

O vale frumoasa, inca o panta si iar ma regrupez. Merg usor usor sa nu imi stric ceva la picior. Schimb mereu vitezele, e destul de greu, am degetele alunecoase si amortite.   Ma uit la ceas si ma gandesc ca e inca devreme, soarele e inca tare si sus deasupra capului. Pe la nr 5 sau 6 pierd numarul pantelor. Pe marginea drumului este o banda de asfalt proaspat, soarele bate tare de sus, si mi se face teama sa nu ametesc, ma opresc des sa beau apa. La un moment dat vad in zare pe panta pe cineva care urca pe langa bicla. Un baiat cu o bicla foarte grea, dar nu vrea sa renunte. Merg si eu pe bicla pana ajung langa el si apoi urcam impreuna pe picioare.  Ne intalnim mai multi, aflam ca va fi un punct de alimentare in 5 km. Urmeaza o panta grea, insa dupa ce o urcam dupa cateva sute de metri dam de punctul de alimentare. Ma trantesc in iarba, mananc batoane si imi trag sufletul.

Organizatorii formeaza un pluton de mtb-isti si se pleaca impreuna la drum, in ritm incet, si cu multa voie buna. Eu cu piciorul meu totusi nu reusesc sa ma tin de ei, dar ma hotarasc sa aman renuntarea cat pare posibil. Incep sa atac pantele singura. Gasesc un ritm, de melc, dar functioneaza. Cu bucurie ajung din urma plutonul la urmatoarea oprire, insa iarasi nu pot tine ritmul cu ei. Imi regasesc ritmul meu, il regasesc si pe baiatul cu bicla grea, si mergem iarasi impreuna. Iarasi regasim plutonul, sunt extraoridinari, nu se grabesc, se asteapta si se ajuta. Umbrele au inceput sa se lungeasca, doar imi reumplu bidoanele cu apa si o iau inainte, vajaie masinile cu viteza si vreau sa stiu plutonul mare in spate, macar de-as ajunge cu ei pana la Kogalniceanu, unde se fac 2 benzi.

Aflu ca mai e putin si se termina dealurile. La o panta vad in vale salvarea mea, o caruta, masinile incetinesc sa o ocoleasca si scap si eu de vajaieturi si sperieturi. Ajung caruta, nu o depasesc, conversez un pic cu oamenii din ea si incepe o panta. Calutul, cu caruta plina, ma depaseste grav (ma consolez doar cu gandul ca nu vine de la Bucuresti), insa ii ajung iar din urma la vale si de data asta ii depasesc. In curand ajunge si plutonul din urma, incerc sa stau cu ei, insa nu reusesc. Ma hotarasc, nu mai vin altadata atat de neantrenata.

Bucurie maxima, din sens opus vine comitetul de intampinare din Constanta. Baietii sunt geniali, aplauda pe toata lumea care a ajuns. Ma ajuta sa stau si eu in pluton. La un moment dat vreau sa ma opresc, dar nu se poate, trec pe langa autocar si oamenii ma incurajeaza. In capul pantei dam peste alt baiat care luase o ultima pauza. Constanteanul inimos care m-a ajutat pana aici preda stafeta baiatului din iarba. Ne intelegem perfect din prima: la vale e simplu, la deal e greu. Umbrele sunt lungi dar gasim de undeva puterea sa terminam si ultimii km, iesim de pe banda dubla, scapam cu chiu cu vai de Lumina, fara pene si nespulberati de microbuze, de gropile din Navodari, trecem podul, si vedem marea, ne reintalnim cu toata lumea si facem cunostinta (eu si baiatul care am facut impreuna ultimii 30 de km…)

Tirul se umple  varf cu bicle, autocarele cu ciclisti. Seara tarziu ajungem in Bucuresti, unde gasim biclele aliniate in parcare (multumiri anonimilor care le-au descarcat din tir-ul pus la dispozitie de Edy Spedition) si plecam tot in pluton pe la casele noastre.  Totul a fost impecabil, multumesc sponsorilor si organizatorilor: ProSport, Lucian Mandruta, Geo Batesaua a fost o tura splendida!

Cat de mult ma stresez cateodata pentru un bug, sau pentru o discutie in contradictoriu. Sau ca am intarziat 15 minute la o intalnire. M-am lovit la picior. Am alergat sa ajung la fix la curs si nu am reusit, era ambuteiaj. Sa nu uit sa platesc intretinerea. Ah si impozitul. E coada Nu merge serverul. Am pana la bicla. Mi-am gasit oglinda sparta la masina, si nu pot merge cu ea pana nu o repar. M-au sunat parintii ca vor sa rezolv ceva urgent. Un prieten este bolnav. Lui X i s-a inundat casa. Si luna aceasta e de platit rata la banca.

Unele sunt foarte normale. Dar atatea sunt minore, fug, insa ramane amintirea dramei.  Si timpul zboara.

Ce se intampla cand dispar? Cand sunt sanatoasa, prietenii sunt sanatosi, parintii sunt sanatosi. Bicicleta e perfecta, masina e perfecta, si cu revizia si itp-ul gata. Facturile sunt toate platite. Temele sunt facute. Bugurile rezolvate. Zapada, topita … Si mai departe?

Ce fac cand mi se va strica iar masina? Sa ma agit sa o repar? Cat mai repede si ieftin? Sau daca am vreun simtom de boala, sa vad 3 specialisti? Daca X zice ca are o problema, sa sar sa o rezolv? Daca Y imi zice o rautate, sa ma supar?

Poate universul  grijilor este jocul care ma tine ocupata? Daca grijile dispar, o sa  intepenesc oare lipsita de sens, de impuls, de directie?